”Se spune că războiul este cel mai bun prieten al morții, dar trebuie să vă prezint un punct de vedere diferit. Pentru mine, războiul este ca șeful cel nou care așteaptă imposibilul. Stă aplecat peste umărul meu, repetând un singur lucru, necontenit: Termină treaba, termină treaba, Așa că lucrezi mai din greu. Termini treaba. Însă șeful nu îți mulțumește. Cere mai mult.”

Este anul 1939 în Germania nazistă și Moartea bântuie peste tot. Liesel Meminger și fratele ei mai mic sunt duși de mama lor să locuiască împreună cu o familie socială în afara orașului Munchen. Tatăl copiilor a fost luat sub acuzația că e comunist, iar asupra mamei planează același destin nimicitor. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băiețelului și dă pentru prima dată cu ochii de Liesel. Lângă mormântul fratelui ei, viața lui Liesel se schimbă atunci când ridică un obiect căzut în zăpadă. Este Manualul Groparului, pierdut din neatenție, și este prima carte pe care Hoțul de cărți o va fura.

Stilul naiv în care Hoțul de cărți se desfășoară sub ochii cititorului este de-a dreptul răpitor, iar Moartea – naratoarea – aduce a nălucă obosită și cumsecade, a nălucă alături de care ai sta la un fursec, pe-o margine de drum și-ai bate-o pe umăr zâmbindu-i prietenește. Cine s-ar fi gândit că Doamna asta care vine după fiecare dintre noi când se face timpul, n-are nici coasă, nici sânge rece, și-i bântuită de oameni și sătulă de meseria ei?

”Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc și posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit în momentul potrivit. Consecințele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor și în cel mai rău. Văd urâțenia și frumusețea lor și mă întreb cum poate ceva să fie în două feluri în același timp. Totuși, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul-simț de a muri.”

Deși candidă, povestea nu e mai puțin profundă, aerul nevinovat în care faptele sunt prezentate nu șterge oroarea acelor vremuri de asuprire și genocid; personajele sunt bogate în nuanțe – o fetiță întunecată și hoață de cărți, un băiat cu părul de lămâie, un papa cu ochi de argint și cu acordeon care știe să râdă și să plângă în același timp, un boxer evreu cu capul îmbrăcat în pene, o mamă ca un dulap cu chip de carton și lingură de lemn, o primăriță cu inimă distrusă și picioare ca de porțelan, o gașcă de mici infractori, un cârd de evrei fantomatici aranjați ca la paradă, o vânzătoare ariană, îndrăgostită iremediabil de imaginea dictatorului atârnată în cui, un tineret hitlerist, un fluierist nebun și alții și alții nu mai puțin colorați.

”Mai întâi, culorile.

Apoi, oamenii.

Așa văd lucrurile de obicei.

Sau cel puțin așa încerc.”

Culori și cuvinte, o astfel de poveste e Hoțul de cărți, o poveste despre dragostea de povești, despre pierdere și despre maturizare, despre renaștere prin magia cuvintelor, despre crearea de lumi prin puterea lor, despre faptul că trebuie folosite înțelept, căci pot aduce izbăvire, dar pot, tot la fel de bine, să distrugă, să semene ură și moarte.

”Smulse o pagină din carte și o rupse în două.

Apoi un capitol.

Curând, nu mai erau decât fărâme de cuvinte împrăștiate printre picioarele ei și peste tot în jur. Cuvintele. De ce trebuiau să existe? Fără ele, nu ar mai fi nimic din toate astea. În lipsa cuvintelor, Fuhrerul nu era nimic. Nu ar fi prizonieri care șchiopătează, nevoia de consolare sau trucuri cu vorbe care să ne facă să ne simțim mai bine.

La ce sunt bune cuvintele?”

Concluzie:

Dacă te aștepți să găsești în Hoțul de cărți vreo poveste de dragoste romantică la vreme de război cumplit, ori ceva suspans, mister și investigații, treci mai departe. Ți-o spun pentru că, în ciuda sutelor de recenzii pozitive, cunosc câțiva cititori dezamăgiți de această lectură și cred că motivul dezamăgirii lor e acela că s-au gândit că vor descoperi în carte cu totul altceva decât au descoperit. E totuși de ajuns să privești coperta ca să înțelegi că pe parcursul celor 500 și mai bine de pagini vei urmări o fetiță care se pregătește să devină adolescentă, o fetiță făcută toată numai din dragoste, dar pentru care dragostea reprezintă încă o enigmă. Hoțul de cărți e povestea ei, nu Jurnalul Annei Frank, nu o poveste a războiului, nu una reală, ci o ficțiune împletită din litere cărora le șade tare bine una lângă alta, o ficțiune care, deși narată de Moarte, nu șochează, nu doare, e făcută din cuvinte și culori, din lacrimi și zâmbete și e pentru toate vârstele dacă ești pregătit pentru o lectură lucrată cu măiestrie.

XOXO