Iubire amară – Elena Ferrante ( Recenzie)

În urma morții premature și misterioase a mamei sale, Delia pornește într-o călătorie inițiatică pe străzile întortocheate și sufocante din Napoli, orașul ei natal, cu dorința de a afla adevărul despre familia sa. Câteva telefoane foarte stranii o conduc către descoperiri tulburătoare și neașteptate despre trecut, despre mama ei și despre ea însăși. 

Titlu: Iubire amară

Autor: Elena Ferrante

Număr pagini: 176

Editura: Pandora M.

An apariție: 2018

Traducător: Cerasela Barbone

„Mama mea, care de ani de zile exista doar ca o obligație sâcâitoare, uneori ca o obsesie, murise. Dar, în timp ce-mi frecam fața viguros, în special în jurul ochilor, mi-am dat seama cu duioșie neașteptată că, în schimb, o aveam pe Amalia sub piele, ca un lichid cald care-mi fusese injectat cine știe când.”

Pentru un om ca mine care are tendința să se întoarcă mereu și mereu în trecut în încercarea de a se analiza și de a descoperi lucruri care poate că i-au scăpat la o primă aruncătură de priviri, cărțile Elenei Ferrante sunt aur curat. Ce a fost nu a fost, rămâne în noi și ne transformă, am crezut asta întotdeauna și la fiecare lectură ce poartă semnătura autoarei italiene, treaba asta mi se confirmă iar și iar. 

Iubire amară nu este povestea relației mamă-fiică, ci mai degrabă povestea unei familii disfuncționale, povestea unei maladii care mutilează suflete încă din fașă. Delia este productul unei relații bolnave între doi părinți legați de codependență: o mamă masochistă și un tată violent. 

„Copilăria e o fabrică de minciuni care rezistă în fața imperfecțiunilor.”

Amalia, mama și personajul central al romanului, este o femeie atrăgătoare și carismatică față de care Delia, personajul narator, simte o fascinație puternică, întreținută de comportamentul patologic al tatălui, un bărbat posesiv și gelos, bântuit de ideea că soția lui îi este infidelă. Delia vrea să fie mama ei și în același timp fuge de ideea că ar putea să se transforme într-o femeie ca ea.

”A povesti înseamnă să înlănțui momente și spații pierdute.”

Personajul Deliei este caracterizat de ambivalență. Poveștile pe care mintea ei le trasează sunt grotești. Ți-ar fi imposibil să nu te întrebi prin ce anume a trecut Delia copil ca să se transforme în femeia asta anxioasă și absurdă de 40 de ani care poartă în cârcă și în gânduri fantasme în cea mai mare parte de natură sexuală.

M-a dezgustat Delia, poate mai tare decât au făcut-o părinții ei, m-a dezgustat pentru că am văzut în ea frânturi din oameni cu care m-am văzut nevoită să intru în contact. M-a dezgustat prin caracterul ei și prin atitudinea față de viață și față de ea însăși. Fuga de familie și de trecut a fost de fapt fuga de ea însăși și de prezent.

Citind cartea am văzut tăcerea și am înțeles ce magnitudine pot avea cuvintele nespuse în relația cu cei apropiați. Fiecare dintre noi umple tăcerea cu ce poate, cu ce are la îndemnână, și de cele mai multe ori cu nimic bun, căci cei care pot umple tăcerea cu bine nu se vor teme niciodată să comunice, să spună, să exprime. Tăcerea se umple cu frustrări, cu obsesii, cu dezamăgire, cu singurătate. Iubire amară are puțin din toate astea.

Am regăsit-o pe Lila în mamă și pe Lenu în fiică. Obsesia Deliei față de Amalia este aceeași obsesia pe care Elena o avea față de prietena ei, iubirea aia care e de fapt ură, dorința care nu e altceva decât invidie neagră.

”Nu mă interesa povestea dintre el și mama mea: îmi doream numai să mărturisesc cu voce tare că, atunci și pe urmă, nu-l urâsem pe el, poate că nici pe tatăl meu: doar pe Amalia. Ei voiam să-i fac rău. Pentru că mă lăsase pe lume să mă joc singură cu cuvintele minciunii, fără măsură, fără adevăr.”

În ciuda încărcăturii emoționale negative cartea are un ritm alert, ca toate scrierile autoarei, lucru care o face să se citească rapid. Aș încadra romanul la genul psihologic și suspense. Poate fi o lectură zguduitoare pentru cei care au fost feriți de-a lungul vieții de evenimente neplăcute. Poate părea respingător pe alocuri, te poate șoca sau dezgusta, în funcție de locul în care te situezi ca spectator.

Pe final aș vrea să menționez că Iubire amară este romanul de debut al Elenei Ferrante, debut care a avut loc în anul 1992 și care, din punctul meu de vedere, este expresia a ceea ce se cheamă să începi cu dreptul. Cartea a apărut la noi abia în 2018, după succesul răsunător al tetralogiei napolitane cu care autoarea și-a câștigat popularitatea la nivel internațional.

Adaug, pentru iubitorii de film, că Iubire amară s-a bucurat și de-o ecranizare în regia lui Mario Martone. Filmul L’amore molesto (titlul în original al cărții) a apărut în anul 1995. Nu l-am văzut încă, dar trailerul mi s-a părut plin de forță, sălbatic și viu, așa că n-am de gând să-l ratez. Vi-l las și vouă aici, poate vă tentează să arucați o privire și dați filmului o șansă.  

XOXO