Articolul ăsta e despre cărți cu suflet, cărți cu semnificații adânci în scurta mea viață de cititoare, căci, ocupată să mă joc, m-am apucat de citit relativ târziu. Poate părea ciudat, dar nu regret, fiecare lucru își are timpul lui și timpul lui nu e același pentru toată lumea. Sunt sigură că dacă pasiunea mea pentru lectură a devenit tot mai profundă cu fiecare carte citită s-a întâmplat tocmai pentru că atunci când am pus pentru prima dată mâna pe un roman a fost din curiozitate pură, din dorință, nu constrânsă și nu la îndemnul cuiva. Așadar articolul ăsta va fi despre cărți care m-au marcat, cărți care mi-au dat foame de mai multe cărți, cărți în care m-am regăsit și cărți care mi-au pus pe umeri saci de emoții și-n minte beculețe și steluțe colorate.

Cocoșatul – Paul Feval

Cartea asta reprezintă punctul meu de plecare. Este cartea care mi-a deschis apetitul pentru citit, cartea care a reușit să țină în loc, pentru trei zile la rând, micul monstrișor din mine – Neastâmpăr pe numele lui. Eram deja la început de liceu când draga mama mi-a spus că filmul peste care dădusem la TV și care mă vrăjise complet – era cu francezi, cu săbii și costume, exact pe sufletul meu care s-a crezut mereu un mare cavaler – are în spate o carte, iar cartea aia rânjea din bibliotecă și mă așteaptă s-o iau la răsfoit. Am luat-o și de acolo am devenit din fata cu michiduță-n pălărie, eleva din ultima bancă de la perete, ascunsă bine în hainele agățate în cuier, ca nu cumva să fiu prinsă sorbind romane în loc de lecții înșirate pe tablă.

Prietena mea genială – Elena Ferrante

Prietena genială e cea mai cu suflet recomandare primită de la cineva până în ziua de astăzi. Am citit cartea pe nerăsuflate, am citit-o printre amintiri și visări, căci ăsta e efectul pe care îl produce asupra cititorului penița scriitoarei. Nimic pompos, nimic afectat, nimic din cale afară de stilizat. O simplă poveste despre două fete, două prietene care, ca oricine altcineva, au avut o copilărie și o adolescență, au avut o viață, au avut suișuri și coborâșuri, s-au inspirat și s-au invidiat deopotrivă, s-au ținut de mână și s-au pierdut una de alta, în funcție de circumstanțe. Pe măsură ce întorci pagina nu mai știi dacă povestea e despre Lila și Lenu sau despre tine și prietena aia a ta care ți-a marcat existența. Așa e Elena Ferrante, în asta consta magia ei, te poartă în timp și te transformă pe neașteptate în copilul care își căra anevoie ghiozdanul în spate sau în adolescentul care mănâncă idealuri pe pâine și își imaginează că e floare la ureche să escaladeze munți.

Cartea Mironei – Cella Serghi

Război în lume, război în suflet, război între coperți, pe file pictate, și trist, și cumva cu dor – cam așa stă treaba cu Cartea Mironei.  Să o citesc pe Cella Serghi a fost ca și cum aș fi citit trei mari scriitori români la un loc. Onestă la persoana I ca Petrescu, cu peniță muiată în poezie ca Teodoreanu și abordând același subiect sfâșietor ca Eliade, autoarea m-a făcut să vibrez cu fiecare capitol, mi-a pus furnicături pe piele, noduri în gât și palpitații la inimă. M-am regăsit în Mirona, în multe din frământările ei, am fugit de mine împreună cu ea, am plâns cu ea, m-am îndrăgostit cu ea, am visat și-am scris odată cu ea. Asta e Cella Serghi pentru mine: un ecou și a devenit pe neașteptate și fără umbra de îndoială scriitoarea cu care am rezonat cel mai mult până în ziua de astăzi.

Sărbătoarea continuă – Ernest Hemingway

Cartea asta a venit la mine de împrumut, trimisă de vărul meu prin mamaia Tilincuța ( a se citi Tincuța). Se întâmpla în urmă cu ani buni și era prima dată când eu și Hemingway ne ciocneam. La vremea aia eram mai degrabă avidă după romane de ficțiune, după personaje și întâmplări fantastice, prin urmare să citesc amintirile scriitorului, din perioada petrecută la Paris, alături de alți scriitori și artiști, se încadra la categoria o lectură altfel. Ce-i drept, altfel e un cuvânt ce-mi place al naibii de mult, așadar să mă plimb prin fermecătorul oraș al făgăduinței, din cafenele în baruri, cu Hemingway cel sărac, dar fericit, a fost un adevărat deliciu, gustat din nou și retrăit odată cu filmul lui Woody Allen, unul din preferatele mele, despre care am scris aici, de vă interesează subiectul.

Colectionarul – John Fowles

Niciodată n-am simțit atâta furie și neputință în timpul unei lecturi cum am simțit în timp ce parcurgeam romanul de debut al lui John Fowles. Niciodată n-am citit atât de fulgerător o carte în format PDF cum am citit Colecționarul. Toate emoțiile mele se adunaseră între coperțile cărții, nimic din afară nu mă mai interesa, tot ce voiam să știu era dacă Miranda va reuși, în cele din urmă, să se elibereze din captivitate. În mintea mea fierbeau cele mai cumplite forme de tortură. Mi-ar fi plăcut să intru acolo, în poveste, ca să-l pedepsesc pe Caliban (Fred) – cea mai grețoasă și abjectă creatură din câte existaseră vreodată – așa cum se cuvine. Am admirat-o pe Miranda pentru tăria ei, am suferit alături de ea pentru destinul acela nedrept, am iubit-o pentru sensibilitatea ei, pentru tot simțul frumosului ce zăcea în ea și l-am urât pe călăul ei, l-am urât cum rar mi s-a întâmplat să urăsc un personaj.

Idiotul – F.M. Dostoievski

Chiar înainte să încep să scriu articolul ăsta, un prieten a distribuit pe facebook o poză al cărei mesaj suna cam așa: Nu ești nebun. Ești doar treaz într-o lume bolnavă. Tocmai ăsta e motivul pentru care o mulțime de oameni te numesc nebun. Cam așa și cu prințul Mîșkin, personajul principal al cărții care se întâmplă să fie preferată mea din toate cele scrise de Dostoievski. Autorul, după cum îi este obiceiul, prezintă atât de realist și atât de curat natura omenească încât ți-ar fi imposibil să nu te lași cucerit de scrierile lui. Întotdeauna am avut atracție spre cărțile de mare întindere, cu personaje multe, prezentate cât mai în detaliu. Asta cred că m-a făcut să trăiesc romanul atât de intens, mai mult decât povestea în sine, personajele complexe, atât de vii și atât de veridic construite, zbuciumul lor, lăcomia, patimile, alienarea. Știu că l-am iubit pe Evgheni Pavlovici, un personaj poate prea puțin important sau mai curând mult prea normal în mijlocul celorlalte și am fost nemaipomenit de epuizată de felul Aglaei de a fi. Am exclamat în timp ce citeam că până și eu sunt mai ușor de suportat decât cea mai mică dintre surorile Ivanovna. Pe de altă parte, am fost fascinată de pofta aia de viață pur rusească și de dialogurile în care se discută idei care ajung să te bântuie multă vreme de la terminarea romanului. Scena în care Mîșkin vorbește despre pedeapsa cu moartea și despre trăirile unui condamnat la eșafod e ceva ce nu cred că voi uita vreodată.

Jane Eyre – Charlotte Bronte

Cartea asta am citit-o într-o perioadă foarte tulbure din viața mea și pot să spun despre ea că e lectura care m-a scos din impas. Când am pus mâna pe Jane Eyre trecuseră luni bune de când nu mai citisem ceva, să citesc mă obosea cumplit pentru că aveam tendința – pe fond anxios – să repet la infinit același rând din orice carte mi-ar fi picat în mână. Așadar, să reușesc să duc la bun final un roman de peste 500 de pagini, a fost pentru mine o adevărată minune. Nu l-am devorat, în ciuda faptului că l-am iubit din tot sufletul, dar l-am parcurs relativ repede pentru vremurile alea, în decurs de câteva săptămâni. Interesul pentru viața eroinei m-a făcut să mă deblochez, să trec de la un rând la altul, fără să mai zăbovesc. Aveam impresia că dacă Jane merge mai departe și eu pot să merg până la finalul cărții. M-am regăsit în anumite aspecte ale poveștii, m-am îndrăgostit de domnul Rochester, m-am vindecat alături de eroină, și toate astea au făcut din Jane Eyre cartea mea preferată din literatura engleză.

Plânsul lui Nietzsche – Irvin D. Yalom

Plânsul lui Nietzsche este lectura mea cea mai recentă. Văzusem filmul cu ani în urmă, deci știam mersul lucrurilor – scenariu, personaje, etc –  dar asta nu m-a împiedicat să mă las absorbită de romanul lui Yalom, în primul rând pentru că filmul nu redă atât de bine, nici disperarea lui Breuer, nici toxicitatea lui Nietzsche, iar în al doilea pentru că mult din conversațiile celor doi bărbați se pierd în filmul care se derulează pe repede înainte. Cartea în schimb are forță, știe să te atragă în interiorul poveștii, să te facă să disperi împreună cu personajele. Ipocrizia lui Nietzsche m-a revoltat, obsesia lui Breuer mi-a trezit compasiunea, aparițiile lui Lou Salome, în care zace esența feminismului, m-au cucerit, iar pasajele în care Freud și-a făcut simțită prezența m-au bântuit într-atât încât două nopți la rând părintele psihanalizei mi-a apărut în vis. Împletirea asta de ficțiune și realitate, pe care și-a pus semnătura Yalom, m-a fascinat și-a reușit să-și facă loc printre lecturile pe care nu le voi uita niciodată.

Supleantul – Petru Popescu

Poate pentru că-mi plac romanele scrise la persoana I, poate pentru că mă atrag eroii-scriitori, poate pentru că penița lui Petru Popescu e atât de delicată încât n-aș fi putut să rămân indiferentă, poate pentru toate astea sau, cine știe, din cu totul alte motive, Supleantul mi-a intrat în suflet și-a rămas acolo agățat, cum puține alte romane au reușit. Foamea de dragoste și de libertate s-a simțit în fiecare literă, în fiecare pagină. A fost ca un deja-vu cartea asta, mi s-a părut c-am mai citit-o, c-am mai trăit-o, că povestea e una care se repetă iar și iar, că se repetă mereu, că suntem condamnați să ne învârtim în cerc, să ne ducem viețile amețiți de evenimente pe care nu le putem controla. Am vrut să fug și eu cu autorul, m-a invadat o poftă nebună de ducă prin lume, o poftă nebună de lăsat totul în urmă și de început de la zero. Au curs prin mine emoțiile și întrebările, m-am revoltat și m-am îndrăgostit, am trăit fiecare rând.

Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov

Închei cu cartea asta despre care am tot vorbit și pe care o recomand întotdeauna cu toată căldura, căci mi se pare de departe una din cele mai bine scrise cărți cu care am dat eu ochii până acum. Aveam cu totul alte așteptări de la ea, eram înclinată să cred că va merge spre zona de mistic, nu puteam să mă gândesc la ea altfel. Am deschis-o așadar cu mari emoții și m-am trezit absorbită într-un balamuc de idei, cu totul altele decât cele pe care le imaginam. Un carnaval profund și mușcător, cam așa văd eu astăzi Maestrul și Margareta, și zău că odată ce pășește înăuntru cititorul cu greu vrea să mai iasă afară dintre coperțile ei.

Astea’s mult iubitele mele 10. Ale voastre care sunt?

XOXO