Manuscrisul Fanariot – Doina Rusti (Recenzie)

”Dragoste, sclavie, fanarioți și un manuscris neobișnuit. Romanul reconstituie povestea de dragoste dintre Leun și Maiorca, într-un București pitoresc și senzual, de la finele secolului al XVIII-lea.”

Deși prietena care mi-a recomandat-o pe Doina Ruști, m-a asigurat că Manuscrisul îmi va plăcea mai tare ca Zogru, treaba asta nu s-a întâmplat. Dacă prima lectură s-a derulat cu repeziciune, cea de a două a mers mult mai greu. E drept că atunci când am citit Zogru stăteam mai bine cu timpul, dar e la fel de drept că Manuscrisul n-a reușit să-mi pună la fel de multe hohote în obraji cum a făcut-o zeul lumii românești.

Nu pot totuși să nu remarc munca titanică din spatele acestui roman. Autoarea redă acele vremuri cu acuratețe și umor. E plină de haz și prin grija deosebită pe care o acordă fiecărui detaliu reusește să-și ducă cititorul înapoi în trecut, făcându-l să vadă cu ochii minții mahalale, arhitectură, costume, chipuri, să simtă arome, să vibreze pe muzici.

Scriitura Doinei Ruști are ceva de basm românesc, acea oralitate a stilului și îmi amintește de copilărie, de perioada când bunica mea îmi spunea povești. Mi-e drag să o citesc, dar nu mă atinge, nu are nimic profund, nimic care să mă miște cu adevărat. Un astfel de roman merge însă cum nu se poate mai bine în tren, e perfect pentru călătorie, motiv pentru care ne-am plimbat împreună la Babe și la Sfinx ca doi buni camarazi.

Povestea spune cam așa: Ioanis Milikopu (mai târziu Leun) un tânăr vlaș, pasionat de croitorie, fuge de acasă spre București, fascinat de rezonanța numelui acestui oraș ce pare să ascundă fericiri nebănuite. După multe peripeții, odată ajuns la destinație, o întâlnește pe Maiorca, o țigăncușă cu cozi împletite cu fâșii colorate de pânză, și se îndrăgostește nebunește. Ca în orice basm, fie el modern, Leun primește câteva avertizări. Este interzis să treacă dincolo de râu, în locul numit Bozărie și să stea de vorbă cu babele pricepute în arta hipnozei, un fel de vrăjitoare despre care va afla mai multe pe măsură ce avansează în călătoria lui de formare.

”Prima dată auzise de București în prăvălia prietenului său Mustafa și, ascultându-i muzica, i se păruse ca un pămătuf trecut peste dinți. În mod inexplicabil, toată ziua aceea nu mai putu să și-l scoată din cap. Un cuvânt e un mic vierme, făcut să se înmulțească peste măsură. Îți intră în labirintul urechii cu harta în buzunar și nu-l intresează niciun popas, nicio alianță, iar în cazul de față nu s-a oprit decât în talamus, într-o zonă umbrită, unde se spune că ar fi un fel de lac bântuit de fantome. Dar Ioanis nu cunoștea această fațetă perversă a cuvintelor.”

Dacă vă doriți să dezbrăcați Bucureștiul de secrete, melanjul ăsta de culori, arome, note și cuvinte care vibrează de trecut, nu trebuie ratat, căci sigur va desfăta inimile iubitorilor de istorie și al căutătorilor de bijuterii ascunse între coperți.

Dacă vă doriți o poveste în care să vă regăsiți, o lectură în ale cărei profunzimi să vă înecați suspinele, o poveste cu trup contemporan, atunci treceți mai departe, căci în romanul Doinei Ruști singurul cu adevărat viu și singurul care contează e Bucureștiul.

”Bucureștiul, pentru cine nu știe, este un oraș mâncător de cuvinte, o gaură hrănită cu șoapte, un depozit de șuierături și de cântece. Este un oraș sugativă. Nu contează de unde vin, dacă sunt nemțești, grecești sau chiar dintr-o limbă moartă. Orice cuvânt este o scânteie, un combustibil care ține orașul în viață. Cine vrea să scotocească după cuvinte pierdute, cine are mania acelor dulci vechituri trebuie neapărat să înceapă cu Bucureștiul. În firbra lui se plimbă, ca pe banda unei vitrinei de lux, toate vorbele scăpate cu voie sau fără voie în perimetrul orașului. Uneori câte un refren apare din neant, adus inexplicabil de apele Dâmboviței, încât pe cheiul ei ai impresia că șușotesc spiriduși.”