Camelia Cavadia – Măștile fricii (Recenzie)

”Când ești copil nici nu-ți dai semaa că trăiești într-o bulă magică. Abia când crești și te uiți în spate poți s-o vezi. O bulă diafană în care copiii se simt protejați. Nu și noi. Nu și noi.”

Ema, David și Sofia au crescut într-o familie disfuncțională, mâncând bătaie și îndurând umilințe. Ziua în care tatăl lor moare este cea mai fericită zi pe care au trăit-o vreodată, dar problemele nu se termină acolo și oricât se străduiesc cei trei să ducă o existență normală, umbrele trecutului îi pândesc și le dau planurile peste cap.

Titlu: Măștile fricii

Autor: Camelia Cavadia

Editura: Trei

Număr pagini: 240

An apariție: 2016

Mai înainte de toate vreau să spun că a fost prima dată când am citit-o pe Camelia Cavadia și am ales să o citesc cu romanul Măștile fricii pentru că, deși este cel de al doilea roman pe care l-a scris, este primul de care eu am auzit și primul care mi-a atras atenția.

Oricât de insuportabil ar fi, uneori adevărul este singurul care mai poate da vieții un sens. Absența lui aruncă o lumină falsă chiar și asupra lucrurilor care au fost cândva adevărate.

Camelia Cavadia spunea într-un interviu că și-a dorit întotdeauna să devină scriitoare și că diriginta ei din școala generală a încurajat-o să se îndrepte spre profilul uman. Mai spunea și că având probleme de încredere în ea însăși multă vreme s-a ținut departe de ideea de a scrie o carte. În cele din urmă a reușit să adune curaj și în 2015 a publicat la Editura Trei primul ei roman, Vina, roman pe care îl am în vedere și pe care sper să pun mâna curând. Au urmat Măștile fricii în 2016 și Purgatoriul îngerilor în 2018, apărute tot la Editura Trei.

Singurătatea te face să vrei să intri și mai mult în tine. Să te întorci pe dos și să-ți cunoști fiecare centimetru, să te confrunți cu murdăria, să vezi ce s-a rupt, ce poate fi salvat. Nu te ajută la nimic, desigur, ci doar te face să te pedepsești pentru tot ceea ce ai lăsat să se întâmple în afara ta, departe de tine.

Ce m-a făcut să mă îndrept spre Măștile fricii?

Mai înainte de toate m-a atras titlul pentru că după cum am mai spus am un fetiș pentru titluri, iar mai apoi coperta care mi se pare absolut genială și care mi-a activat un alt fetiș – cel pentru măști. Cam așa s-a produs scânteia. Evident că m-am aruncat să aflu mai multe despre carte și, pe măsură ce ajungeau la mine informații despre ea, îmi doream tot mai mult să o citesc. Țin minte că la un moment dat m-am ciocnit de niște recomandări ale Andreei Chiuaru care spunea că a citit toate cărțile Cameliei Cavadia, dar că preferata ei rămâne Măștile fricii și din nou s-a aprins scânteia. Iar apoi – și picătura asta a umplut paharul curiozității și mi-a sporit cu atât mai mult interesul – îmi amintesc că atunci când am scris articolul despre scriitoare contemporane musai de pus pe listă, cititorii mi-au recomandat-o la rândul lor pe Camelia Cavadia. Cei mai mulți au zis Măștile fricii, citește Măștile fricii, iar eu mi-am propus să nu mai amân pentru multă vreme lectura asta.

În fiecare dintre noi există un robot care preia frâiele când suntem doborâți. Fără el am fi niște păpuși stricate, rămase fără baterie în mijlocul unor secunde oarecare.

Mi-a plăcut Măștile fricii?

La întrebarea asta o să răspund cu un mare DA. A fost o lectură care s-a lipit numaidecât de mine. A fost genul meu de lectură. O carte plină de emoție, sensibilă și foarte bine scrisă. S-a parcurs rapid și nu m-a încărcat negativ, deși nu tratează un subiect tocmai ușor de digerat. În măștile fricii amintirile se confundă cu traumele, povestea spusă de Emma e dureroasă, plină de răni nevindecate și de măști așezate peste rănile astea, în încercarea de a le acoperi. Nu e greu să distingi în cei trei frați masochistul, dominatorul și fugarul și e imposibil să nu înțelegi ce poate face abuzul, cum poate să distrugă vieți, să schimbe destine.

Niciodată nu-ți amintești la fel, niciodată imaginile nu se lasă înlănțuite în aceeași ordine. Doar o dată le vezi într-un fel. Pe urmă, ține de noroc și de conexiunea aleatorie care se face între minte și trăirile acumulate. E ca la roata cu noroc. Depinde unde se oprește, în dreptul cărei amintiri. Apoi, ca un făcut se-amestecă, fuzionează și ceea ce odată ai văzut într-un fel, acum ți se arată în cu totul altul. Totul e înșelător.

Măștile fricii poate fi o lectură cutremurătoare, incomodă, interesantă, și chiar mai mult, în funcție de poziția pe care o ocupă cititorul. Mă gândesc că cei care refuză să privească și partea mai puțin frumoasă a vieții vor digera mai greu romanul Cameliei Cavadia. Totodată cei care se vor identifica poate cu personajele vor simți un disconfort acut. Iar de partea cealaltă, cei ca mine, care au trecut printr-o facultate de asistență socială sau sunt familiarizați cu subiectul, fără să fie însă parte din el, vor conchide că au dat peste un roman psihologic interesant și bine construit.

Întotdeauna e mai ușor să judeci acțiunile celorlalți decât pe ale tale. După cum întotdeauna, din afară, știi mereu ce are altul de făcut. Când nu e vorba de tine, când nu ești tu în joc, soluțiile ți se răsfiră ca un evantai. Pentru că, nu-i așa, întotdeauna știm să-i sfătuim pe ceilalți, dar suntem atât de nepricepuți în a ne ajuta pe noi înșine.

Ca o preferință pur personală, recunosc că mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre David, mi-aș fi dorit să fie urmărit mai îndeaproape, pentru că rănile lui erau cele mai profunde și mai greu de vindecat, dar treaba asta nu m-a împiedicat să dau romanului 5 stele pe Goodreads pentru că, așa cum am mai spus, Măștile fricii are de la mine un mare DA.

De trecut nu poți scăpa. E ca o haină invizibilă pe care o porți pe dedesubtul celor care se văd. Un gând nu e niciodată o idee și atât. E un trecut întreg modelat în el.

La final rămâne întrebarea Mie de ce îmi este frică? și provocarea de a recunoaște față de noi înșine că toți ne temem de ceva, că toți avem frici, fobii, povești care ne-au marcat și că numai eliberându-ne de ele și dând măștile jos vom putea să fim noi cei autentici.

Cât nu cunoști adevărul poți construi toate scenariile de care ai nevoie. Poți găsi toate explicațiile care să-ți convină, toate motivele care să te disculpe, toate luminile care să-l înfrumusețeze. Adevărul nu e niciodată unul singur și nu e nici același pentru toată lumea. El se modifică în timp, se tulbură sau se clarifică în funcție de partea pe care o privești. Oricum ar fi, adevărul nu dispare niciodată, există în fiecare dintre noi, după cum există și-n afara noastră. Numai curajoșii au puterea de a-l privi în ochi. Oricât de mare ar fi tentația de a-l cunoaște, întotdeauna va exista și frica provocată de aflarea lui.

Concluzie: Recomand romanul Cameliei Cavadia oricui pentru că este o lectură care ne prinde bine indiferent de statut social, vârstă, mediu, profesie, șamd. Citiți Măștile fricii, e un roman care merită toată atenția!

XOXO