”Așa îmi închipui viața, ca o pânză de păianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul…”

Pânză de păianjen este de fapt jurnalul Dianei, jurnal pe care îl parcurgem prin ochii Ilincăi, în timp ce aceasta citește în noapte caietele în care prietena ei și-a vărsat povestea din copilărie și până la maturitate.

Cartea, despre dragoste și prietenie, despre un București nedrept, cu diferențe de clasă și zbateri spre maturizări și deveniri, o are în centru pe Diana Slavu, o tânără care poartă în ea orgoliul sărăciei.

”Cine îşi putea închipui că fata aceea, subţire ca o trestie, numai surâs şi farmec, care părea ameţită ca un fluture ce dă de lumină, poartă, ca un melc în spinare, toate casele prin care trăise şi care nu erau mai luminoase decât sala paşilor pierduţi?!”

O mai citisem înainte pe Cella Serghi, în Cartea Mironei, și-am regăsit-o la fel în Pânză de păianjen, iubind orbește și lucid în același timp, iubindu-l pe Camil Petrescu prin personajul pictorului Petre Barbu. Diana – eroina – e de fapt Cella, fata blondă și frumoasă, studentă la drept, care nu găsește fericirea în căsnicie, căci tânjește mereu după prima iubire, aia adolescentină și neîmplinită, care o urmărește obsesiv.

”Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viață, o ființă unică, de neînlocuit. Știu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nici o însemnănate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie și mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligență care pot însufleți în așa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însușiri de neînlocuit, cel puțin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.”

Pânză de păianjen este romanul de debut al autoarei, considerat de altfel și cel mai bun din cele scrise de aceasta. În ce mă privește, deși n-am reușit să las cartea din mână și-am isprăvit-o în 3 zile, rămân la gândul că tot Mirona e mai închegată, mai așezată, mai cu autoritate. Cred însă că reprezentative pentru Pânză de păianjen sunt marea și magicul care mi-au apropiat-o de suflet definitiv. S-o citești te face să vrei să trăiești o dragoste, s-o trăiești, nu s-o simți, s-o trăiești repede, din toți rărunchii și din toate celulele, ca la urmă s-o despici în zeci de fire și-abia atunci s-o simți în timp ce-o analizezi, s-o simți cu toate emoțiile în timp ce-o treci prin toate gândurile.

”Oamenii sunt chinuiţi de nelinişti, de îndoieli, de întrebări fără răspuns. Pentru oricine realitatea poate fi şi altfel, adevărul poate fi altul. Toate aceste îndoieli sunt ca microbii din organism, care pot lupta cu cei care îi atacă din afară.”

Cartea Cellei ascunde în ea valurile și nisipul mării. M-a făcut să uit că afară iarna își cerne cele mai urâte zile, fără să dea vreo importanță primăverii care pândește de după colț. M-a făcut să uit de anotimp, de ceas, de oră. Am uitat tot, căci lectura asta m-a absorbit cu totul. Mi s-a părut că mă plimb pe străzile Bucureștiului interbelic, că mă prăjesc sub soarele Mangaliei, că mă îndrăgostesc pentru prima dată în cartierul tătăresc din Balcic.

”Nu ştiu ce mă împiedică să fac un pas mai departe, nu ştiu ce m-a tras tot timpul înapoi şi ce-mi dă acum tracul, panica asta. S-ar zice că pânza de păianjen s-a întins şi s-a tot întins până aici. Dar mai departe nu e la fel?!… Păianjenul ţese harnic, ar putea să mă înghită, dar se joacă cu mine. După cum vezi, am vrut să fug, să scap din plasa lui, dar iată-mă prinsă în plasă.”

Îmi place viața din cărțile Cellei, îmi place că romanele ei sunt populate de personaje bogate în nuanțe, îmi place că, deși vin și pleacă după moft, acestea reușesc de fiecare dată să mi se imprime în amintiri. Îmi place că sărăcia din Pânză de păianjen și războiul din Cartea Mironei, deși grele, dureroase, marcante, au în ele ceva feeric, ceva de un grav vrăjitoresc, care mă face să simt c-am intrat în miezul adevăratei suferințe, nu ca să mă sufoc în ea, ci ca s-o înțeleg. Îmi place că mă regăsesc în scrierile autoarei, că aflu câte ceva din mine în eroinele ei. Îmi place că eroinele ei nu sunt de fapt eroine, sunt femei supuse greșelii, femei care caută, femei care iubesc lucid. Îmi place Cella, îmi plac cărțile ei și n-aș putea să nu v-o recomand, căci e în mod clar una din autoarele mele preferate.

XOXO