James M. Cain – Poștașul sună întotdeauna de două ori (Recenzie)

Frank Chambers, un pierde vară cu un trecut zbuciumat – găinării și perioade de stat în arest – primește o ofertă de lucru de la Nick Papadakis, un grec care ține un restaurant și o stație de benzină împreună cu soția lui. Deși nu i-a plăcut niciodată să muncească, atunci când o vede pe Cora, femeia grecului, Frank se îndrăgostește de ea la prima vedere și acceptă fără ezitări postul de mecanic auto, devind curând amantul ei. Între o partidă de amor și alta, cei doi plănuiesc să îl ucidă pe soțul care îi încurcă.

Titlu: Poștașul sună întotdeauna de două ori

Autor: James M. Cain

Număr de pagini: 152

Editura: Paladin

Colecția: Black Pocket

An apariție: 2016

Traducător: Gabriel Tudorie

James M. Cain (1892 – 1977) a fost un ziarist și scriitor american cunoscut pentru romanele sale noir. A debutat în 1934, la vârsta de 42 de ani, cu romanul Poștașul sună întotdeauna de două ori, roman interzis în Boston la momentul apariției din cauza mixului de violență și erotism.

Poștașul sună întotdeauna de două ori este considerat un clasic al romanului noir, a fost tradus în 18 limbi și s-a bucurat de șase ecranizări. În 2016 a apărut și la noi, la Editura Paladin.

Mai înainte de toate vreau să spun că am ales să pun mâna pe cartea lui Cain pentru că văzusem cu ani în urmă ecranizarea din 1981 și, în ciuda faptului că nu a fost un film care să îmi placă în mod deosebit, m-am gândit că ar fi intresant să cunosc povestea și din perspectiva cititorului. Nu-mi pare rău pentru alegere pentru că de departe cartea mi-a plăcut mai mult. Am citit-o rapid, în câteva ore, și nu m-a plictisit deloc, chiar dacă știam despre ce e vorba. Relativ scurtă însă, nu se concentrează pe analize sau introspecții și dacă îți imaginezi că va fi o lectură care te va purta prin tenebrosul subconștient al amanților, vei fi tare dezamăgit.

Poștașul sună întotdeauna de două ori este scrisă la persoana I din perspectiva lui Frank Chambers care rememorează povestea de iubire trăită cu soția grecului Papadakis și toate problemele pe care acea iubire le-a adus în viața lui de hoinar lipsit de griji.

”Dragostea, când o amesteci cu frica, nu mai e dragoste. E ură.”

Scriitura nu e deloc acadamică – dialoguri multe și expresii șmecherești, descrieri simple, concise, referințe culturale interesante. Cain scrie așa cum ar fi scris un vagabond oarecare, fără pretenții, fără înflorituri, iar chestia asta mi-a plăcut al naibii de mult, la fel cum mi-a plăcut acel ultim capitol care lipsește din filmul cu final deschis. Mi-a plăcut capitolul ăsta pentru că a fost așa cum mi l-am imaginat cu ani în urmă și-a fost exact ce trebuia să fie.

Povestea amanților, pe de alta parte, nu a fost atât de intensă cum îmi imaginam, mai ales când vine vorba de un roman interzis. Fața de ce vedem și citim astăzi, violența și erotismul au fost cât se poate de subțirele, dar asta nu e ceva neapărat rău, poate doar puțin surprinzător.

Dacă ar fi să compar romanul lui Cain cu o altă lectură parcursă până astăzi, cred că l-aș compara cu Playback de Raymond Chandler. Cei doi autori au fost contemporani și am simțit oarecum același vibe citindu-i, deși recunosc că Chandler mi s-a părut mai amuzant, în timp ce Cain s-a dovedit mai intens.

Ce mi-a plăcut la Poștașul sună întotdeauna de două ori:

Mi-a plăcut că pentru un roman atât de scurt a spus o poveste bună și destul de intensă. Mi-a plăcut scriitura complet fără pretenții, mi-a plăcut efectul bumerang – karma is a bitch. Mi-au plăcut suspansul bine dozat, dinamismul, titlul absolut genial și coperta simplă și instagramabilă.

Ce nu mi-a plăcut:

Nu mi-a plăcut că a fost scurt, că autorul nu a dezvoltat mai mult un roman cu potențial. Nu consider Poștașul sună întotdeauna de două ori un thriller psihologic pentru că i-a lipsit exact componenta psihologică. Personajele sunt fucked up, dar cititorului nu i se permite să pătrundă în mintea lor, să caute semnificații și argumente.

Cui recomand Poștașul sună întotdeauna de două ori:

Celor care vor o lectură scurtă pentru weekend, celor care sunt călători – cartea se citește pe nerăsuflate, te ține în priză, e scurtă, dinamică și vine în format ediție de buzunar, așa că-i perfectă de luat după noi – celor care au văzut filmul și celor pasionați de genul noir.

Concluzie:

Poștașul sună întotdeauna de două ori e genul de carte de purtat în geantă. E o carte călătoare, cu suflet de hoinar. Merge în tren, la metrou, în parc, oriunde te prinde dorul de lectură. E scurtă, ușor de citit și se dă gata rapid.

Voi ați citit cartea? Ați văzut filmul? Dacă da, cum vi s-au părut? Dacă nu, sunteți curioși în privința lor?

XOXO