Cea de-a patra și ultima carte continuă drumul prin maturitate al celor două prietene și merge mai departe cu bătrânețea care le surprinde tot împreună. Acum este Lenu cea care decide să-și părăsească soțul, în timp ce viața Lilei își găsește un oarecare echilibru după întoarcerea în cartier și începerea unei afaceri profitabile.

Povestea fetiței pierdute mi-a întărit convingerea că viața, mai mult decât să fie trăită, se repetă, iar și iar, și noi ne învârtim în jurul ei. Fugim mereu ca să revenim tot mereu în locul din care am plecat, la origini, fie că ne place, fie că nu.

Lila și Lenu, de acum femei trecute de 30 de ani, se întorc la anii copilăriei și repetă jocul de-a păpușile, păpuși vii de astă dată, păpuși care le apropie din nou și care dau căldură prieteniei uitate printre atâtea probleme și iubiri.

Totuși, în ciuda acestei resuscitări a prieteniei, Povestea fetiței pierdute e cartea care mi-a plăcut cel mai puțin din tetralogie. Am simțit-o forțată pe alocuri, mai puțin veridică, mai puțin naturală. Poate pentru că, imediat ce am pus mâna pe prima carte din serie, mi-am imaginat că povestea tetralogiei e chiar povestea Elenei Ferrante, o autobiografie, și nu i-am putut atribui Elenei pe care mi-am creat-o în minte faptele din ultima carte. Sau poate pentru că am găsit-o prea romanțată față de celelalte trei care au curs firesc, simplu, fără artificii și fără eventimente bombastice.

Fetița pierdută se concentrează mai mult pe dragostea oarbă a Lenei, pe conflictul ei interior, pe alegerile care o poartă înapoi, dar o și duc înainte. Fetița pierdută e despre cum să te împarți între condiția de femeie care vrea să trăiască, să iubească, să se abandoneze plăcerii, și condiția de mamă divorțată. Fetița pierdută este mai mult despre conexiunea mamă-fiică, despre cum îi afectează pe copii problemele părinților, despre poziția femeii în societate, despre puterea care se ascunde în reprezentantele sexului frumos.

Napoli prinde viață mai mult ca oricând în paginile acestei cărți. Se însuflețește, își scutură istoria, legendele și eroii, sub ochii cititorului, în timp ce cartierul începe să se stingă, odată cu marele cutremur din 1980, puțin câte puțin, lăsându-și înșirate victimele. Răzbunările și bătrânețea nu iartă pe nimeni, vin peste personaje negreșit, cu furie sau lent. Totul se distruge, se transformă, dar nu aduce schimbările la care s-a sperat. Cei puternici rămân mereu în picioare, cei abili se ridică de nicăieri, cei mici devin victime colaterale. Tinerii aleg să abandoneze barca, bătrânii se concentrează ca întotdeauna pe învârtelile lor.

”Spiritele existau, dar nu în blocuri, pe străduțe și aproape de porțile antice din Vasto. Existau în urechile persoanelor, în ochi, când ochii priveau înăuntru și nu în exterior, în voce imediat cum începi să vorbești, în minte când gândești, deoarece cuvintele, dar și imaginile sunt pline de fantasme.”

Fundalul e cât se poate de realist, de deprimant, iar povestea Lenei devine superficială, devine nepotrivită cu traiectoria cărții. Tragedia Lilei mi se pare cu atât mai silită. O vedeam venind, spre împlinirea titulului, dar n-o doream, n-o pot asimila, nu sub forma în care este prezentă în carte.

Finalul nu m-a dezamăgit însă. A adus un strop de magie care m-a uns pe suflet. Iar acum, că am terminat de parcurs povestea fetelor de cartier, pot să spun, fără teamă să mă înșel, ca geniala mea e Lila cea rămasă în urmă, Lila cu fobiile și atacurile ei de panică, Lila al cărei univers interior e mult mai însuflețit decât lumea largă prin care Lenu fuge în speranța că se va putea elibera de umbra prietenei ei.

”Iată ce făcuse: mă păcălise, mă târâse unde dorise ea, încă de la începutul prieteniei noastre. Toată viața spusese o poveste a ei în care-și lua revanșa, folosind corpul meu viu și existența mea.”

Așadar, dacă îți plac poveștile care se întind peste decenii, poveștile cu oameni care iubesc, urăsc, distrug, vindecă, cad, se ridică, poveștile despre prietenie și iubire, despre bărbați care vor să facă revoluții și despre femei care vor să-și elibereze semenele de sub jugul bărbaților, e musai să citești Tetralogia napolitană, să faci cunoștință cu Lila și Lenu și să îndrăznești să trăiești alături de ele o poveste în care sigur te vei regăsi.

XOXO