Prietena mea genială este primul roman dintr-o serie despre două fete dezghețate și descurcărețe – Lenu și Lila. Acțiunea romanului este plasată în anii ‘50, în mahalalele unui Napoli cenușiu. Lenu și Lila cresc împreună pe străzi unde zilnic se duc războaie între vecini și învață să aibă încredere una în cealaltă, simțind că numai ele sunt altfel în mica lor lume. Prietenia lor crește cu timpul și rămâne profundă, în ciuda drumurilor diferite pe care destinul se încăpățânează să le poarte.

Prietena genială mi-a fost recomandată de-un om tare drag mie, motiv pentru care mi-am procurat cartea în cea mai mare grabă și m-am pus pe citit. Titlul m-a cucerit total, recunosc, deja mi se părea că intuiesc conținutul cărții numai intonându-l, dar romanul Elenei Ferrante s-a dovedit mai mult decât îmi imaginam eu. La bella Italia, n-a mai fost aia din Eat, Pray, Love, n-a fost Italia turistului, a fost mai degrabă Italia Cabiriei lui Fellini, o Italie în nuanțe gri, o Italie cu atât mai vie și mai autentică.

Cartierul ăla, pe străzile căruia, Lila și Lenu își plimbau păpușile de mână, mi s-a părut magic și grotesc în aceeași măsură. Personajele multe – cu nume care sună rotund și mai mult sau mai puțin asemănător – deși au personalități violente și plate, reușesc să te atragă în tumultul vieții lor, o viață cu sacrificii și frustrări, o viață cu datorii de onoare, măcinată de obsesia îmbogățirii.

La prima vedere romanul Elenei Ferrante nu spune cine știe ce poveste: o prietenă, ajunsă la maturitate, remomorează copilăria și adolescența prin scris, așternând pe foaie aventurile pe care le-a trăit alături de de prietena ei genială. Dar tocmai copilăria și adolescența acestor fete reușesc să cucerească cititorul, tocmai copilăria și adolescența acestor fete îl fac pe cititor să trăiască fiecare rând al cărții cu inima agitându-se în piept.

În timp ce întorceam pagina am văzut-o pe Lila mea și m-am văzut pe mine în Lila, și Lila mi-a sunat dintr-o data ca Luli, Luli a lui Ionel, o Luli mai încercată însă, dar nu mai puțin măiastră, o Luli nărăvașă, într-un mediu de obscenități, ci nu de poezie. În timp ce întorceam pagina mi-am retrăit anii de copil și anii primelor iubiri, am simțit cum mă mângâie și mă furnică amintirile și, zău, am lăsat cu greu cartea din mână, cu atât mai mult cu cât, prietena genială are capitole scurte și te îmbie de fiecare dată să mai citești unul, și apoi încă unul, și tot așa până se preface noaptea-n dimineață, și noua zi mijește ochii la tine. Și când ajungi la final realizezi că nu-i finalul, că alte trei cărți despre Lenu și Lila așteaptă să le aduci acasă ca să le devorezi și trebuie, desigur, să onorezi invitația.

PS: Omule drag, îți mulțumesc, iar și iar, pentru pont, pentru lectura asta cu suflet și pentru emoțiile ce mi le-a dat povestea prieteniei de cursă lungă a genialelor.

XOXO