Paolo Giordano – Singurătatea numerelor prime (Recenzie)

Un număr prim este o entitate singuratică. Alice și Mattia sunt amândoi ”primi” – inadaptați ce par destinați unul altuia. Sunt hăituiți de tragediile ce le-au marcat viețile în copilărie și nu reușesc să se deschidă în fața altcuiva. Când cei doi se întâlnesc, în adolescență, recunosc în celălalt un suflet apropiat și bolnăvicios. Trecând înspre maturitate, destinele lor par împletite fără cale de întoarcere.

Titlu: Singurătatea numerelor prime

Autor: Paolo Giordano

Editura: Polirom

An apariție: 2018

Număr pagini: 328

Traducător: Cerasela Barbone

Încep prin a spune că romanul lui Paolo Giordano mi-a lăsat un gust amar, dar mi-a întărit convingerea că italienii scriu bine de tot. Singurătatea numerelor prime m-a revoltat încă de la primele pagini. Apoi, încetișor, revolta s-a transformat într-un soi de deprimare.

Recunosc că primul lucru care m-a atras, cu mai bine de un an în urmă, când am pus cartea pe wishlist, a fost titlul, urmat de minunea de copertă care îmi dădea un sentiment de bine, de speranță, de regăsire, dar m-am hotărât să aduc Singurătatea numerelor prime în bibliotecă pentru că îmi doream și îmi doresc în continuare mai multe titluri ale autorilor italieni pe rafturile ei.

Cum a fost pentru mine întâlnirea cu Paolo Giordano:

Pentru mine povestea numerelor prime a fost în primul rând despre lipsa de comunicare, despre cum cei cărora le vorbești nu aud decât ce vor, despre felul în care se pot interpreta tăcerile, despre minciunile pe care le spunem pentru a putea fi acceptați și plăcuți de cei din jur, despre teama că dacă rupem tăcerea și spunem adevărul putem dezamăgi, răni sau trezi furia celor apropiați.

Am simțit, însă, că mai mult decât despre singurătatea în raport cu ceilalți, a fost despre traumă și despre singurătatea pe care o simți în raport cu tine însuți, atunci când te înstrăinezi de propriul eu. Nu am putut să privesc romanul ca pe o poveste de iubire pentru că l-am simțit departe de a fi asta.

Primele capitole m-au făcut să urlu în mine pentru că am asistat la felul în care un tată își chinuiește copilul pentru a-și satisface dorința de performanță, iar o mamă își transformă copilul sănătos în infirmierul celui cu diagnostic. M-a revoltat și felul în care soții Balossino au așteptat până când Michela a împlinit 5 ani și jumătate pentru a cere o evaluare a fiicei lor, deși avuseseră toate semnele că ceva nu este în regulă. M-a revoltat și felul în care societatea – colegii, dar mai ales învățătoarea – s-a raportat la un copil cu tulburare de spectru autist. Dar poate cel mai mult rău mi-a făcut faptul că fiecare personaj în parte refuză să își accepte problemele, plutind cumva într-o permanantă fază de negare.

”Apropierile sunt toate la fel, ca deschiderile la jocurile de șah. Nu trebuie să inventezi nimic, nu e nevoie, pentru că oricum sunt doi care caută același lucru. Apoi jocul își găsește singur drumul și numai atunci e nevoie de strategie.”

Alice și Mattia nu sunt suflete pereche, nu sunt numere prime, sortite să fie despărțite, nu sunt speciali cu nimic, sunt doar mai puțin pricepuți decât ceilalți în a-și masca rănile, mai puțin capabili să-și ascundă durerea și să-și gestioneze trecutul. Nu sunt despărțiți de destin, de condiția lor de numere prime, sunt despărțiți de propriile neputințe, de dorința masochistă cu care se agață de sentimentele negative din copilărie – ea de ideea că a fost abandonată, el de ideea că a abandonat-o pe Michela. Nu e nimic romantic în metafora autorului, e doar o profundă tristețe, soră cu disperarea.

”Faptul de a te simți special e cea mai rea cușcă pe care și-o poate construi cineva.”

Pentru mine Singurătatea numerelor prime nu a fost un roman ușor de digerat. L-am început într-o duminică și l-am lăsat din mână după trei capitole pentru că mi-a fost clar că e genul de lectură care mă va încărca negativ. Am început altceva, am terminat acel altceva și abia apoi m-am reîntors la romanul lui Paolo Giordano.

”Fotografia capturează timpul și îl fixează pe celuloid, prinzându-l la jumătatea saltului său spre clipa următoare.”

Planul era să văd și filmul imediat ce finalizez romanul și să scriu pe blog abia apoi, dar mi-am dat seama că mi-ar fi imposibil să dau ochii din nou cu povestea numerelor prime, cel puțin pentru o vreme. Asta nu înseamnă că nu apreciez ce a făcut Paolo Giordano cu romanul său: construcția, felul în care urmărește perspectivele personajelor principale, scriitura sensibilă și profundă, povestea care taie în carne vie.

Dincolo de toate, de revoltă, de deprimare și de senzația de van pe care mi-a trezit-o romanul, îl recomand pentru că, tocmai prin faptul că te zguduie, te trezește la realitate. Îl recomand mai ales celor care umblă prin întuneric, nu reușesc să facă pace cu trecutul și nu-și dau voie să se ierte și să meargă mai departe. Îl recomand și extroverților și introverților, îl recomand celor care comunică prea mult și se pierd printre cuvinte, dar și celor care simt că nimeni nu e interest să îi audă, îl recomand tuturor pentru că nu e o simplă lectură, ci o lecție de empatie, dar mai ales îl recomand iubitorilor de literatură italiană.

XOXO