Silvia Albu este o tânără librăreasă întoarsă de curând în orașul natal, după o absență forțată de aproape cinci ani. Suntem în România anului 1983. Mâncarea este raționalizată, nu se mai găsește aproape nimic în magazine, lumina se ia timp de o oră pe zi, avorturile sunt interzise și metodele de contracepție inexistente, iar dragostea vine laolaltă cu amenințarea morții. În cartierul de la marginea Piteștiului, Complexul este un întreg univers, planetele ce se rotesc în jurul propriilor axe sunt Alimentara, Măcelăria, Cofetăria, Merceria, Librăria, Ceasornicăria, Poșta. În viața librăresei, marcată de o traumă pe când avea doar șaptesprezece ani, mișună o mulțime de copii. De-a lungul verii, o idilă se înfiripă între ea și ceasornicar, un bărbat cu șapte ani mai în vârstă.

Titlu: Toți copiii librăresei

Autor: Veronica D. Niculescu

Editura: Polirom

Colecția: EGO proză

Număr pagini: 336

An apariție: 2020

Am spus într-o postare, în urmă cu vre două săptămâni, când am început să citesc cartea, că aș fi avut o mulțime de motive să aduc în bibliotecă Toți copiii librăresei – titlul care mi-a sunat plin, coperta cu îmbinarea ei de culori, toate părerile care îi erau favorabile, faptul că îmi doream să descopăr mai mulți autori români contemporani – dar că la final i-am făcut loc pe raft pentru un unic cuvânt: Pitești.

De ce? Simplu. Sunt Piteștească și nu se întâmplă des să mi se ofere posibilitatea de a mă plimba prin intermediul unei minunate ficțiuni pe străzile orașului meu. Totodată mi-a plăcut mereu să mă întorc în timp, iar Toți copiii librăresei m-a purtat într-un trecut cumva familiar, deși la vremea când se spune povestea Silviei nu eram încă născută.

Frații mei, pe de altă parte, sunt de acolo, din zilele alea, ar fi putut fi Copiii librăresei. Jocurile lor s-au continuat cu mine, pasiunile lor – colecționarea de timbre, pasiunea băiețelului Mădălin cu care se deschide cartea – s-au transmis mai departe. Am găsit o mulțime de aspecte din viața mea în cartea asta – inclusiv femeile care vindeau semințe la pahărele de lemn, chestie pe care o uitasem cu desăvârșire și care mi-a fost readusă în memorie de Librăreasă – și cred că tocmai pentru că mi-a fost atât de ușor să mă regăsesc în rândurile ei a făcut-o să mi se lipească de suflet numaidecât. Cumva m-a dus pe un târâm unde bucuria și tristețea sunt surori și nu mai ești în stare să le distingi.

Locurile prin care își poartă pașii librăreasa, unele dispărute, altele ”reinventate”. Gara veche, o bijuterie din punctul meu de vedere, dusă deja, Cinematograful Dacia, unde am mers să văd pentru prima dată Veronica, transformat ulterior în discoteca Insomnia, cu amintirile ei din adolescență, iar acum în ceva centru de orientare religioasă spre liniștea locuitorilor din complex, Piața Gării, mult schimbată, Târgul din Vale, unde locuia prietena cea mai bună a Silviei. Toate locurile astea prin care îmi place atât de mult să mă plimb primăvara și toamna, căutând după rămășite de case vechi pe care mi-aș dori atât de mult să le văd restaurate, m-au făcut să-mi doresc să rămân între paginile cărții.

Am zâmbit dând peste povestea Mica Murdărică pe care eu o cunosc ca Maricica doar de vreun an și ceva, când am lucrat-o alături de copiii mei, căci, la fel ca librăreasa, am și eu copiii mei și-am simțit până în oase cuvintele Silviei: „Copiii văd totul printr-o lentilă nespus de curată. Mi-e rușine de toate defectele mele când vorbesc cu copiii. Mă tem să nu-mi vadă cearcănele, buzele uscate, pielea fărâmițându-se în jurul unghiilor, dar mai ales mă tem să nu înțeleagă ce se ascunde dedesubt.”

Dar, dincolo de fiorii primei iubiri și de dragostea pentru cărți, retrăite prin poveștile librăresei, am simțit și grija adulților pentru ziua de mâine, tristețea că atâția copii se culcau cu burțile goale. Mi-a fost familiară și drama Silviei, chiar dacă n-am trăit-o pe pielea mea, mi-a fost familiar stigmatul pe care îl căra după ea, mentalitatea tatălui, ideea aia că bărbatul e capul familiei și are dreptul să taie și să spânzure, atitudinea de negociator fără succes a mamei, rușinea, unul din cele mai vechi sentimente, trăit de fiecare generație altfel, dar care te roade de fiecare dată din același motiv (gura lumii).

Dar cel mai important, citind Toți copiii librăresei, am realizat că eu chiar iubesc orașul ăsta în care m-am născut și care adesea m-a făcut să simt că mă sufoc ori m-a supărat prin nedreptățile și prin inerția lui, dar de care am rămas lipită ca una din gumele alea chinezești pe care le vindea Silvia, fără să am inima să-l părăsesc.

Ce mi-a plăcut la Toti copiii librăresei:

Scriitura sensibilă, duioasă, empatică, faptul că dincolo de tot cenușiul nu m-am putut împiedica să văd și culorile, plimbările prin orașul meu, amintirile, ideea că viața merge înainte, cu tot cu durerile ei, speranța că ziua de mâine îți pregătește un zâmbet mic.

”După o vreme nu mai contează dacă a trecut un an sau au trecut zece. Cum să-ți spun? După un timp, înțelegi că nu mai poți fi niciodată fericit fără să te întristezi. Și odată ce înțelegi asta, nu te mai simți vinovat dacă-ți mai scapă un zâmbet, dacă râzi, dacă ești bucuros din te miri ce prostie. E întotdeauna și tristețea acolo. Mortul iubit rămâne cu tine pe viață: ca viu. Când îi oferi locul ăsta din tine, unde fericirea devine posibilă, chiar așa, doar lângă întristare, el prinde viață din nou. Și așa reîncepi și tu să trăiești. Mortul care trăiește în tine te vrea de fapt fericit. Când ești fericită, nu te teme, fiindcă tu nu îl alungi, ci-l hrănești. Cu viața ta îi dai viață.”

Cui recomand Toti copiii librăresei:

Mamei mele și mamelor de atunci, mi-aș dori să le fie pansament. Piteștenilor. Celor care nu vor să uite, pentru care trecutul cântărește greu. Celor în căutare de romane care se lipesc de suflet, celor care vor să citească mai mulți autori români contemporani.

Cartea o găsiți weeend-ul ăsta pe Libris cu 20% reducere.

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Oyinkan Braithwaite – Sora mea ucigașă în serie (Recenzie)

Când primeşte un telefon de la sora ei în timpul cinei, Korede ştie de ce are nevoie pentru întâlnirea care[...]

Paolo Giordano – Singurătatea numerelor prime (Recenzie)

Un număr prim este o entitate singuratică. Alice și Mattia sunt amândoi ”primi” – inadaptați ce par destinați unul altuia. Sunt hăituiți de tragediile ce le-au marcat viețile în[...]

Citite și iubite în 2020

Rămâi cu mine – Ayobami Adebayo Rămâi cu mine, dacă nu mă înșel, este prima carte citită în 2020 și totodată genul de lectură pe care mi-ar fi greu să mi-o șterg din memorie.[...]