Alexandru Zaharia, un fost fotograf profesionist ajuns la 50 de ani, măcinat de trecut și aflat în pragul depresiei, pleacă într-o croazieră unde se reîntâlnește întâmplător cu o fostă colegă de școală generală, angajată pe vas.

Titlu: Ultima fotografie

Autor: Bogdan Hrib

Editura: Tritonic

Colecție: Cașmir

Număr pagini: 308

Încep prin a spune că îmi planificasem lectura pentru începutul primăverii și am tot amânat-o până spre sfârșit. Am luat cartea cu mine într-o mini-plecare, am răsfoit-o puțin, am citit primul capitol dimineața la cafea și apoi mi-am văzut de alte activități. Simțeam cumva că am nevoie de tihnă pentru a mă bucura de ea pentru că, în ciuda faptului că personajele se află pe un vas de croazieră, Ultima fotografie nu e o carte de vacanță.

”Suntem toți vremelnice insule naufragiate, unele peste altele, fără porturi, fără speranțe, fără busole.”

Mie mi s-a părut mai degrabă neliniștitoare, decât relaxantă. N-a fost o lectură pe care s-o parcurg dintr-o înghițitură, a fost genul de carte pe care am servit-o tacticos. Minunat scrisă, la persoana întâi, dar apăsătoare prin cugetările personajului principal care se afundă cu încăpățânare în apele mlăștinoase ale depresiei, Ultima fotografie m-a scos puternic din zona de confort.

Nostalgia capătă în cartea lui Bogdan Hrib valențe negative. Pentru Alexandru Zaharia trecutul nu e un loc de refugiu, e o tortură pe care și-o aplică cu avânt masochist pentru că simte c-o merită. Din oglindă îl privește Diana, o femeie chinuită de secrete peste care au curs anii și care se îndoiește profund că de-a lungul vieții ar fi avut măcar o zi pe care să o numească frumoasă – doi oameni obosiți, doi oameni care se îndreaptă spre Capul Bunei Speranțe, deși și-au pierdut încrederea în tot și în orice.

Ce mi-a plăcut:

Coperta răvășitor de frumoasă, scriitura sensibilă și profundă, viața care se încăpățânează să țâșnească din povestea fotografului resemnat, twist-ul din final care dovedește cât de abil e autorul atunci când își construiește romanele – indiferent că sunt sau nu genul policier.

Cui recomand Ultima fotografie:

O recomand celor din categoria 25+ pentru că nu sunt convinsă că ar fi o lectură pentru cititorii foarte tineri. O recomand celor curioși să arunce o privire în viața unui personaj care a trait perioada de tranziție din România și a încercat să se adapteze schimbărilor și noilor trend-uri. O recomand iubitorilor de introspecții. O recomand nostalgicilor.

Găsiți cartea cu o frumoasă reducere pe site-ul Tritonic, aici.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Tony Mott – Ultima vară otrăvită (Recenzie)

Pentru Gigi Alexa 2020 nu e un an perfect. Nici măcar pe aproape. Parcă nu-și găsește locul în actuala ei relație cu un medic ginecolog și gândul de a începe un doctorat în Olanda e[...]

Oyinkan Braithwaite – Sora mea ucigașă în serie (Recenzie)

Când primeşte un telefon de la sora ei în timpul cinei, Korede ştie de ce are nevoie pentru întâlnirea care[...]

Paolo Giordano – Singurătatea numerelor prime (Recenzie)

Un număr prim este o entitate singuratică. Alice și Mattia sunt amândoi ”primi” – inadaptați ce par destinați unul altuia. Sunt hăituiți de tragediile ce le-au marcat viețile în[...]