Frumoasa Kitty Fane este surprinsă cu alt bărbat de soțul ei, un renumit medic bacteriolog pe care îl însoțește în China colonială imediat după nuntă. Acesta o va lua cu el în Mei Tan Fu, o zonă devastată de holeră, unde încearcă să combată efectele teribilei maladii. O călătorie în timpul căreia tânară femeie se va confrunta cu aspecte ale vieții ce-i fuseseră total necunoscute până atunci, ajungând astfel să se descopere pe sine însăși, dar și pe cel ce-i este tovarăș de viață.
Titlu: Vălul Pictat
Autor: W. Somerset Maugham
Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Număr pagini: 228
An apariție: 2011
”Când dragostea și datoria sunt unul și același lucru, atunci ai în tine harul și te vei bucura de o fericire care depășește orice înțelegere.”
Vălul pictat a ajuns la mine mai întâi în varianta de pe sticlă și abia apoi în cea de poveste scrisă. Totuși – și e puțin ciudat pentru că așa ceva nu mi s-a mai întâmplat până acum – a trebuit să revăd filmul la scurt timp după ce mi-am terminat lectura, dat fiind că amintirile mele se estompaseră în asemenea hal încât nu mai reușeam să văd în minte decât vreo două scene mari și late.
Așadar, după ce am citit cartea, pe la jumătatea lui februarie, deși mă aștepta pe raft de mai bine de un an de zile, m-am grăbit să caut ecranizarea din 2006 cu Edward Norton și Naomi Watss în rolurile principale și am fost cu adevărat surprinsă descoperind toate schimbările pe care le-a suferit povestea *multe, multe, da’ binevenite*.
Acum înapoi la carte, că despre ea vreau să vorbesc prima dată.
Povestea lui Maugham e scurtă. Curge rapid în prima parte, iar mai apoi abia se târăște, păstrând ritmul stărilor sufletești prin care trece protagonista.
”Nu-ți poți găsi pacea în muncă, în plăcere sau într-o mănăstire, ci numai în sufletul tău.”
Vălul pictat nu este povestea unei iubiri, ci a unei ispășiri, iar atmosfera pe care autorul o creează nu este una idilică, dar este de o frumusețe sfâșietoare. Sau în orice caz pe mine a reușit să mă sfâșie. A fost o lectură intensă, în ciuda numărului mic de pagini. A fost o carte cu personaje bine conturate, învăluite într-o oarecare aură de mister, în sensul că tot ce vedem, tot ce auzim, tot ce ni se prezintă, vine la noi cumva prin ochii, urechile și gura lui Kitty Fane, deși nu este ea cea care ridică vălul, ci naratorul care o urmează peste tot ca o umbră.
”Dar ce contează este să iubești, nu să fii iubit. Noi nu le suntem recunoscători celor care ne iubesc. Dacă nu-i iubești, nu fac decât să te plictisească.”
Cititorul nu știe ce gândește Walter, știe doar ce-și imaginează Kitty că ar fi gândurile și planurile lui. Cititorul nu știe cât de fermecător e Charlie în realitate, știe doar cât de îndrăgostită este Kitty de el. Totuși, personajele nu sunt mai puțin vii, ori mai puțin interesante, sunt cu adevărat profunde, în orgoliul lor nemăsurat, în superficialitatea lor, ori în credință. Merg pe drumul lor fără să se abată, iar cititorul le observă odată cu Kitty, își pune întrebări odată cu Kitty, cade de acord cu ea, ori își construiește propriile lui teorii.
”Frumusețea e și ea un dar de la Dumnezeu, unul din cele mai rare și mai de preț, și trebuie să-i fim recunoscători dacă avem fericirea să fim înzestrați cu el, ia dacă nu, să-i fim recunoscători că-l au alții pentru plăcerea noastră.”
L-am adorat pe Waddington, omulețul ciudat pe care Kitty nu l-a putut înțelege și nu l-a putut citi, căci eu nu l-am crezut, nici măcar pentru o secundă, capabil de malițiozitatea pe care protagonista i-a atribuit-o. Waddington are o minte sprintenă și o capacitate impresionantă de a prinde adevărul din zbor, dar are și un fel de blazare (un zen al lui) care sugerează că absoarbe informația doar de dragul informației, nu cu intenția de a se folosi în vreun fel de ea ori pentru a-și pierde timpul formulând judecăți de valoare până dă gata o sticlă de whisky.
”Mi se pare că singurul lucru care ne dă posibilitatea să privim fără dezgust această lume în care trăim este frumusețea pe care oamenii o creează când și când din haos. Tablourile pe care le pictează, muzica pe care o compun, cărțile pe care le scriu și viețile pe care le duc. Dintre toate acestea, cea mai bogată în frumusețe este viața frumoasă. Aceasta este opera de artă desăvârșită. ”
Mi-a plăcut totodată vibe-ul oriental pentru că are sufletul meu o chestie pentru locurile alea și face ce face și trage ca un nebun la ele. Cu toată holera, Mei Tan Fu a fost magic. Mi s-a părut că stau și eu în șezlong, alături de Kitty, răsfoind o carte. Mi s-a părut că văd templul de la fereastra ei și că mă las cuprinsă de extazul ăla sălbatic. Mi s-a părut uneori că-i duc și eu dorul lui Charlie și poate că ăsta-i motivul pentru care n-am putut să o condamn că a căzut în mrejele lui. Pe Walter însă, l-am detestat, nu pentru atitudinea pe care a avut-o față de soția infidelă, ci pentru atitudinea pe care a avut-o față de el însuși. A fost morbid de-a dreptul, așa că tare m-am bucurat să-l regăsesc puțin altfel în film.
”Nu era oare păcat că oamenii, deși zăboveau așa de puțină vreme într-o lume în care era atâta durere, se chinuiau singuri atât de îngrozitor?”
Mi-a plăcut și latura, pe de-o parte religioasă, pe de-o parte spirituală, a cărții. La un pol, măicuțele catolice cu dragostea lor față de Iisus și Fecioara Maria. La celălalt, bețivul Waddington cu al lui tao.
”Drumul și Drumețul. Drumul etern pe care merg toate ființele, dar pe care nu l-a creat nicio ființă, căci el însuși este existența. Este totul și nimic. Din el pornesc toate lucrurile, toate lucrurile i se supun și până la urmă toate lucrurile se întorc la el. Este un pătrat fără unghiuri, un sunet pe care urechile nu-l pot auzi și o imagine fără formă. Este o plasă vastă și, cu toate că ochiurile ei sunt mari cât marea, nu lasă să treacă nimic prin ele. Este sanctuarul unde își găsesc refugiu toate lucrurile. Nu se află nicăieri, dar îl poți vedea chiar și fără să te uiți pe fereastră. El te învață cum să-ți dorești să n-ai dorințe și să lași toate lucrurile să se desfășoare în voie. Cel care se smerește va fi păstrat intact. Cel care se îndoaie va fi îndreptat la loc. Eșecul este temelia succesului, iar succesul este ispita eșecului. Dar cine poate să spună când se va produce marea cotitură? Cel care tinde către frăgezime poate ajunge chiar ca un copilaș. Blândețea îi aduce victoria celui care tace și siguranța celui care se apără. Puternic este cel care se cucerește pe sine.”
Și prinsă între ei, Kitty care caută în permanență ceva și se învârte în cerc fără să afle răspunsul. Când zici că s-a găsit pe ea însăși, că a făcut pace cu ea însăși, că a învățat lecțiile pe care le avea de învățat, totul ia o întorsătură ciudată.
”- Caut ceva și nu știu exact ce anume. Dar știu că e foarte important pentru mine să aflu acest lucru și că dacă aș izbuti, ar conta foarte, foarte mult. Poate că măicuțele îl știu. Când sunt cu ele, simt că ele dețin o taină pe care refuză să mi-o împărtășească. Nu știu de ce mi-a venit în minte că dacă aș vedea-o pe manciuriana ta, aș putea obține măcar o sugestie despre ceea ce vreau să găsesc.
– Dar ce te face să crezi că ea cunoaște secretul?
– Dumneata cunoști acea taină?
– Tao. Unii dintre noi caută Calea cea Mare în opiu, iar alții în Dumnezeu; unii în whisky, iar alții în dragoste. Toate acestea reprezintă aceeași Cale și ea nu duce nicăieri.”
Hai o tură și pe la film!
Așa se deschide filmul, cu scena asta care sugerează ruptura dintre soți, tăcerea, indiferența, moartea mariajului. Dacă romanul lui Maugham debutează cu o scenă de dragoste între Kitty și Charlie, Ron Nyswaner, scenaristul, a ales să scrie povestea altfel, trecându-l undeva în plan secund pe Charlie Townsend care apare numai fugitiv în câteva amintiri prăfuite pe drumul protagoniștilor spre Mei Tan Fu.
În film Kitty e mai stăpână pe ea însăși și pe emoțiile ei, iar Walter mai uman și mai puțin stângaci. Deși mi-au lipsit introspecțiile protagonistei, mi-a plăcut faptul că s-a pus accent pe trăirile poporului chinez, pe viziunea acestora asupra invaziei străine. Dacă în carte, Kitty trăia cu spaima unei revolte care nu se materializează niciodată, în film ea este atacată pe străzile orașului, în plină zi, de un grup de naționaliști. Pe de altă parte dacă în carte nu știm despre activitățile lui Walter în Mei Tan Fu, decât în măsura în care anumite personaje îl aduc, când și când, în discuție, în film camera îl urmărește îndeaproape, arătând cât se poate de clar munca lui ca doctor și om de știință.
Soții Townsend, măicuțele, Waddington și manciuriană își pierd strălucirea pe care o aveau în carte. Viața în Mei Tan Fu este cu mult mai sălbatică decât în povestea originală. Casele sunt de fapt niște cocioabe deprimante, iar oamenii mor ca muștele pe străzi. În film holera este o realitate palpabilă, încetează să mai fie un mister ascuns în spatele ușii infirmeriei, acolo unde Kitty nu are voie să pătrundă.
Dialogurile s-au păstrat în mare parte, iar peisajele au fost de-a dreptul răvășitoare. Povestea însă a suferit modificări destul de mari mai ales în dinamica relației de cuplu. Dragostea vicioasă pe care Kitty o simțea pentru Charlie nu răzbate pe sticlă. Teama ei în schimb e cât se poate genuină, Naomi Watss joacă impecabil, poți să îi simți panica, poți să vezi sabia invizibilă pe care o poartă în permanență deasupra capului. Dar aduce sub ochii privitorului o Kitty mai matură, mai puțin superficială, mai deschisă spre rezolvarea conflictului. Totodată Norton interpretează un Walter mai puțin rece și mai puțin morbid, un Walter care în ciuda dezamăgirilor, nu se închide iubirii. Astfel că protagoniștii se descoperă unul pe celălalt și devin mai uniți în fața primejdiei pe care o trăiesc pe pământul ăla măturat de boală decât au fost înainte când se aflau în confortul casei lor din Shanghai.
Nici finalul filmului nu corespunde cu cel al cărții. Odată părăsit Mei Tan Fu povestea se află la un minut de generic. Am apreciat încă o dată felul în care Ron Nyswaner a ales să facă din Kitty o femeie puternică și echilibrată. Totuși am preferat curgerea poveștii lui Maugham pentru că am găsit-o mai ancorată în realitate, în sensul că protagonista, o antieroină prin excelență, nu s-a dezmințit de adevărata ei natură, ci s-a comportat până în ultimul moment așa cum se comportă orice femeie dorită de mulți și iubită de nimeni, care și-a construit întreaga viață în jurul unor iluzii.
”Ei, draga mea, femeile au adeseori impresia că bărbații sunt mult mai înnebuniți după ele decât sunt în realitate.”
Și mă opresc aici pentru că deja am scris mult mai mult decât plănuisem și intenția mea nu e să plictisesc, ci să vă conving că atât cartea, cât și filmul sunt musai de devorat.
XOXO
Lasă un răspuns