Cand Universul iti da o palma si tu ii zambesti cu recunostinta

Cred că toți ne-am întâlnit la un moment dat cu întrebarea: Ce suntem, ce mai rămâne din noi, după ce ne dezbrăcăm de numele nostru, de funcții, de profesie, etc? Ei bine cam așa se întâmplă și cu cei din jur. Ce mai rămâne din ei după ce îi dezbrăcăm  de autoritatea sau de iubirea cu care i-am învestit?  De multe ori nu mai rămâne mare lucru sau rămâne un mare gol între noi și oamenii respectivi.

Nu e un secret că există oameni toxici, că mulți dintre noi trăim relații toxice, le hrănim chiar, le hrănim cu tot ce poate exista mai frumos în interiorul nostru. Relațiile astea sunt relații de codependență, dar nu vreau să intru acum în subiectul ăsta, deși e esențial să le recunoaștem ca atare, să recunoaștem că există în noi o parte nevindecată care încearcă cu disperare să vindece, doar că își concentrează eforturile în jurul altora, în jurul rănilor altora,  în loc să și le concentreze în jurul propriilor răni.

Practic există oamenii care ignoră rănile lor încercând să le vindece pe ale altor oameni, iar mai apoi așteaptă de la aceștia același tratament. Mai simplu spus oameni care așteaptă să fie completați de alți oameni. Eu umplu golul tău, iar tu trebuie să îl umpli pe al meu.

Foarte rar se întâmplă asta. De cele mai multe ori cei al căror gol decizi să umpli, nu doar că nu vor umple golul tău, ci mai mult ca sigur îl vor adânci. Pe principiul polii opuși se atrag, un super empatic va găsi în 99% din cazuri un narcisist, șamd. Poate, desigur, să nu fie vorba despre o relație amoroasă, poate să fie vorba despre una de prietenie ori despre relația părinte-copil. Impactul este la fel de devastator, iar durerea este direct proporțională cu atașamentul pe care îl simți față de acei oameni. Cu cât ești mai dependent afectiv de ei cu atât vei suferi mai tare și cu atât mai greu îți va fi să le vezi adevărată față. De multe ori e nevoie de un factor hotărâtor, o situație care să fie o mare palmă de trezire.

Eu am trecut anul ăsta printr-o altfel de situație, am primit o astfel de palmă și în prezent, după ce toate piesele s-au aranjat la locul lor, mă simt profund recunoscătoare pentru palma primită.  Primisem și înainte mici împunsături, dar disconfortul lor nu a avut efect de taifun, nu a fost suficient de puternic ca să dărâme atâția ani de scuze și pretexte. Împunsăturile respective au fost mai mult un fel de briză care ridica vălul iubirii lăsând să se întrevadă frânturi de adevăruri, dar nu adevăruri complete.

A fost nevoie de o palmă sănătoasă ca să mă întreb ce fel de relație e asta? Cu ce evoluez eu ca om stând lângă un alt om doar ca să mă supăr și să-i mai dau încă o șansă și apoi încă una? Am avut de nenumărate ori tendința să spun: oricâte șanse i-aș da, nu înțelege nimic. Dar realitatea e că nici eu nu înțelegeam mai mult decât înțelegea omul în cauză. Doar că unul nu înțelegea în avantajul lui, iar celălalt nu înțelegea în dezavantajul lui, asta era singura diferență. Așadar îi mulțumesc Universului pentru palma primită. Mi-a venit de minune!

Deși inițial situația mi s-a părut un capăt de lume și am luat totul ca pe o mare trădare, pe măsură ce timpul trecea am înțeles că tot răul e spre bine. Fiecare situație, dacă îți faci timp să o analizezi, are o față pozitivă pentru că vine întotdeauna cu o lecție, așa că în loc să ne scufundăm în propria nostră dramă, mai bine am deschide ochii și am încerca să privim lucrurile într-o manieră mai detașată.

Ce am înteles din toată povestea asta?

Câteva lucruri, doar câteva, dar sunt convinsă că îmi vor fi de mare folos pe viitor.

Mai înainte de toate am înțeles că de fiecare dată când ceva neplăcut se întâmplă, este necesar să fim asumați.

Trebuie să acceptăm partea noastră de vină. Să o căutăm, să căutăm după ea, iar și iar, până o găsim. Dacă nu o găsim, nu înseamnă că nu există, înseamnă că nu vrem să o vedem. Desigur se prea poate ca partea nostră de vină să fie mult mai mică (sau nu) decât partea de vină a celui care ne greșește, dar într-o oarecare măsură și noi vom fi întotdeauna responsabili atunci când trecem prin situații neplăcute. De foarte multe ori le creăm inconștient, le transmitem celorlalți la un nivel cu totul inconștient că îi vom ierta indiferent cât ne vor greși, că sunt liberi să facă ce vor, că noi scuzăm totul. Așadar mi-am căutat vina și am găsit-o și când mi-am găsit vina mi-am dat seama, nu că greșeala celuilalt e mai mică, ci că începe să mă deranjeze mai puțin.

Al doilea lucru pe care l-am învățat sau mai bine spus pe care l-am făcut, spontan și neplanificat, a fost să-l dezbrac pe acel om de haina iubirii mele.

Știi ce magnitudine are un astfel de demers? E de-a dreptul impresionant să descoperi că fără sentimentele tale din omul ăla nu mai rămâne nimic sau în orice caz nu mai rămâne mare lucru, mare lucru bun vreau să spun.

Al treilea pas a fost observația la rece.

Să-l privești pe omul ăla cu atenție, așa gol cum a rămas, să-l observi așa cum este el cu adevărat. O să descoperi că așa a fost mereu, doar că te-ai încăpățânat tu să-l vezi altfel, poleit în scuze și pretexte și atunci o să înțelegi și mai clar că punctul 1, ăla în care aveai și tu partea ta de vină, e cât se poate de real.

Al patrulea pas, cel din urmă, dar și cel mai important: Eliberarea, eliberarea de acel om.

Când spun că te eliberezi de un om, nu mă refer la faptul că îi vei întoarce în mod automat spatele ori vei înceta să-i vorbești, ci mă refer că odată produsă eliberarea, orice ar face sau ar spune acel om încetează să mai aibă valoare și încetează să te mai afecteze, căci eliberarea de cineva înseamnă de fapt eliberarea de atașamentele nesănătoase și implicit de tiparele care au creat acele atașamente.