Paris, iulie 1942: Sarah, o fetiță evreică în vârstă de zece ani, este arestată în toiul nopții, împreună cu părinții ei, de poliția franceză, dar nu înainte de a-și încuia fratele în ascunzătoarea lor secretă, convinsă că se va întoarce după numai câteva ore pentru a-l elibera.

Paris, mai 2002: Julia, o jurnalistă americană, stabilită de mulți ani la Paris și măritată cu un francez, trebuie să scrie un articol despre razia de la Vel’ d’Hiv, cu ocazia comemorării a șaizeci de ani de la acest eveniment de tristă amintire în istoria Franței. În timpul investigației sale, Julia descoperă întâmplător o serie de secrete de familie adânc îngropate, care o leagă de Sarah, și simte nevoia de a reconstitui destinul tragic al fetei.

Titulu: Se numea Sarah

Autor: Tatiana de Rosnay

Număr pagini: 299

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

An apariție: 2016

Rar m-a dezamăgit o carte cum a făcut-o cartea asta. M-a dezamăgit atât de tare încât mă mir că n-am lăsat-o baltă și că am ales să o termin. Asta poate și unde am tot tras speranță că până la final o să-mi schimb totuși părerea.

Când am citit prima dată despre ea mi-am imaginat că va fi ceva în genul Kate Morton. Povestea mă ispitea, mi se părea cu greutate. S-a dovedit însă un mare fâs și îmi cer scuze pentru cuvânt, dar nu cred să existe altul mai potrivit.

Ceea ce se voia a fi un roman despre evrei și despre câte au pătimit în acele vremuri de teroare, s-a transformat într-o chestie superficială și de prost gust. Se numea Sarah nu a fost povestea Sarei, ci povestea Juliei, o femeie, din punctul meu de vedere, total mărginită, ci nicidecum minunată cum se vrea a fi.

Culmea, personajul Juliei este nemaipomenit de verosimil, enervant de verosimil, am crezut-o de la început până la sfârșit, nimic nu mi s-a părut nelalocul lui din punct de vedere al contrucției, a evoluat exact cum mă așteptam, exact cum trebuia să evolueze, dar tocmai asta m-a adus pe culmile disperării. Aș fi preferat de o mie de ori o răsturnare de situație, ceva incredibil, ceva absurd, decât să mă văd nevoită să asist la cum femeia asta intră în viața unor oameni fără nici un fel de rețineri și fără nici un fel de empatie.

Julia Jarmond a fost pentru mine ceea ce am numit întotdeauna salvator patologic, genul ăla de om care dă buzna în viața altor oameni cu bocancii plini de nămol, fără să să se gândească de două ori, fără să cântărească situația și fără să fie invitat. Și întocmai ca toți oamenii de felul ăsta, Julia se simte lezată atunci când oamenii nu îi mulțumesc pentru ”ajutor” și nu se grăbesc să îi ridice statuie.

Rar s-a întâmplat să simt atâta furie în raport cu un personaj – am mai pățit-o cu câteva personaje din romanele lui Dostoievski și din romanele lui Fowles, dar în scrierile celor doi, personajele abundă, iar treaba asta departe de a-mi răpi plăcerea lecturii, mi-a sporit-o – rar s-a întâmplat să-mi vină să mă urc pe pereți de ciudă că există oameni așa, pentru că, de fapt și de drept, asta mă înfurie cel mai tare, faptul că știu că există oameni ca Julia, există și apar când ți-e lumea mai dragă.

Cred că știți la ce fel de oameni mă refer. Oameni care n-au viață sau care sunt nemulțumiți de viața lor și își arogă dreptul de a da sfaturi, de a-i învăța pe alții cum să trăiască, în loc să se ocupe de propriile lor probleme, oameni care dezgroapă secretele altor oameni, oameni care confiscă durerea celor din jur, oameni pur egoiști care își imaginează că sunt foarte empatici, oameni narcisiști care își imaginează că îți pot înțelege suferința mai bine dacă ți-o înțelegi tu și că ei pot suferi pentru tine cu mult mai puternic decât suferi tu însuți.

Pe de altă parte, faptul că s-a produs transferul și că am avut parte de emoții puternice, nu e tocmai un lucru rău, ba chiar ar putea să reprezinte un plus pentru carte. Apreciez totodată că autoarea a ales, prin subiectul abordat, să amintească de razia de la Vel’ d’Hiv, aducând în felul ăsta un omagiu evreilor deportați, bărbați, femei, copii.

Totuși, nu știu dacă Se numea Sarah e o carte pe care să o recomand. Nu are nimic special, povestea nu e tulburătoare, iar scriitura e destul de săracă, ah, și încă ceva, pentru cineva care vrea să prezinte discriminarea ca ceva negativ, autoarea și-a construit o protagonistă destul de rasistă sau cel puțin eu așa am simțit-o.

Voi ați citit cartea? V-a plăcut? A reușit să vă ajungă la suflet?

XOXO