La dolce vita (1960)
Deschid lista cu un film de artă, La dolce vita, film care marchează o schimbare în opera felliniană, servind privitorului o lume mondenă, nebună și lipsită de inhibiții, superficială și totodată sofisticată și savuroasă. Nu mai există lupta pentru supraviețuire, există doar opulență și desfătare, petreceri, gălăgie, pahare ciocnite.
Filmul îl urmărește pe Marcello Rubini (Marcello Mastroianni) un tânăr ziarist cu aspirații literare de-a lungul a șapte zile și șapte nopți în care trăiește la dolce vita alături de femei bogate și faimoase, dedându-se orgiilor aristocrației sau umbând din cabaret în cabaret.
Dintre toate scenele peliculei, scena de la castel, la stanza dei discorsi seri, şi-a păstrat în mine ecoul mai mult decât oricare alta, întocmai ca vocea Maddalenei rispindue-se îngânată până la urechea lui Marcello, cel aşezat cuminte pe scaunul din imensa încăpere goală.
Breakfast at Tiffany’s (1961)
Este, probabil, cel mai cunoscut film al actriţei şi unul din preferatele mele. Cu toate că este o comedie romantică uşurică, fără întorsături nemaipomenite de situaţie, Mic dejun la Tiffany e genul ăla de film care te încarcă pozitiv şi pe care îl poţi revedea oricând cu drag şi fără să te plictisească.
În New York-ul anilor ’60, Holly (Audrey Hepburn), o tânără nonconformistă îşi trăieşte viaţa din petrecere în petrecere, fără obligaţii şi fără griji, visând la o căsătorie cu un bărbat rafinat şi bogat. Lumea ei este dată peste cap de apariţia lui Paul (George Peppard), noul ei vecin, un bărbat, întreţinut de o femeie mai în vârstă, ce visează să ajungă scriitor de succes. Nu va trece mult şi cei doi vor lega o strânsă prietenie ce ameninţă să se transforme în dragoste, zdruncinându-le toate ideile şi credinţele.
Imagini din film ce rămân vii în ciuda trecerii timpului şi pe care le pot vedea limpede când închid ochii, sunt cea a balconului, când Audrey, purtând pe cap un turban chic, cântă Moon River acompaniantă de chitară, cursa prin ploaia torenţială în căutarea pisicii, Audrey în rochia Givenchy, mergând pe străzile New York-ului cu o cafea într-o mână şi un croasant în alta. Cei care au văzut filmul pot înţelege fără prea mare greutate de ce rămân atât de speciale acele scene şi ce anume le face nemuritoare.
Una giornata particolare (1977)
Roma, 8 mai 1938, toată lumea iese pentru a-l saluta pe Hitler, care vine să-l viziteze pe Mussolini și să-și consolideze alianța cu Italia. Toți, în afară de Antonietta, mamă de familie, și de Gabriele, fost crainic radio, concediat pe motiv că este homosexual, merg la marea paradă. Excluși de la sărbătoarea fascistă, destinul face ca cei doi să se întâlnească atunci când papagalul Antoniettei scapă din cușcă și zboară la fereastra lui Gabriele.
Una giornata particolare e un musai în viață. Am detestat zgomotul paradei care însoțește fiecare cadru, fiecare dialog, fiecare răsuflare. Am detestat mustața lui Hitler, ochelarii de cal de pe nasul poporului, negul portăresei, etichetele. Am iubit apartamentul lui Gabriele, chimia Mastroiani-Loren, ideea că doi oameni perfect diferiți se pot întâlni, așa, întâmplător, și-și dau voie să se lase zguduiți de simpla întâmplare.
Dead Poets Society (1989)
La sfârșitul anilor ’50, într-o școală de elită din New England, John Keating, un profesor de literatură non-conformist, își învață elevii să se abată de la programa școlară și să devină liber cugetători. Timorați și obișnuiți să respecte regulile stricte impuse de institut și de părinți, tinerii nu știu inițial cum să aplice îndemnul Carpe diem, dar când descoperă că profesorul lor a făcut parte din Cercul poeților dispăruți, un club misterios unde câțiva foști elevi îndrăzneți citiseră poezii și sfidaseră regulile, decid să reînființeze Dead Poets Society și încep să simtă că trăiesc cu adevărat, învățând să se descopere pe ei înșiși și pasiunile lor.
Nu am văzut Dead Poets Society la vremea lui, de fapt aveam abia un an când s-a făcut, l-am văzut după terminarea liceul și îmi amintesc că m-a marcat și că într-un fel m-a făcut să iubesc și mai mult poezia pe care o detestasem cu o pasiune feroce cât am fost pe băncile școlii. Mi-am zis că dacă l-aș fi avut pe Keating ca profesor aș fi văzut poezia cu alți ochi pentru că aș fi simțit-o în loc să o învăț ca papagalul din culegeri care încep cu celebrul poetul a vrut să spună. Și vă mai spun atât, citeam recent o chestie care m-a făcut să zâmbesc. Se pare că Robin Williams nu s-a simțit în largul lui la filmări decât după ce a început să improvizeze și că scena aia în care îi imită pe Marlon Brando și John Wayne a fost cea care l-a ajutat să se destindă și să își intre în mână.
Henry & June (1990)
Filmul are la bază jurnalele lui Anaïs Nin și, mai mult decât despre Miller și soția lui, este despre scriitoarea pariziană și despre felul în care a marcat-o pe aceasta întâlnirea cu cei doi. Maria de Medeiros mi s-a părut perfectă în rolul lui Nin, Uma Thurman a jucat-o impecabil pe June, iar Fred Ward a fost suficient de credibil interpretându-l pe Miller. Senzualitate, culoare, muzică, dialoguri savuroase cam din astea se hrănește filmul care, deși lung, e imposibil să te plictisească.
În boemul Paris, americanul Henry Miller o cunoaşte pe Anaïs Nin, o scriitoare franceză care se luptă să termine prima sa carte. Nin, posesoarea unei sexualități debordante, caută o altfel de plăcere, una pe care blândul ei soţ, Hugo, nu i-o poate oferi. Atracţia iniţială pe care o simte Nin faţă de virilul Miller se transformă într-o pasiune pentru frumoasa şi enigmatica lui soţie, June, o actriţă americană care îl vizitează pe soţul ei în Franța şi îi lasă pe cei doi amanți cu un sentiment de neîmplinire.
Surviving Picasso (1996)
Filul spune povestea singurei femei care a reuşit să îi supravieţuiască geniului Picasso, singura care a putut să se rupă de sub vraja lui, părăsindu-l fără ca ruptura să o distrugă. Când l-a cunoscut Fracoise Gilot era o tânără de doar 23 de ani, în timp ce pictorul împlinise 60 şi era deja geniul acoperit de glorie. Iubindu-se cu unul dintre cei mai fermecători şi infideli bărbaţi ai epocii, cunoscut pentru trăsăturile lui de psihopat narcisist, tânăra a trebuit să lupte zi de zi pentru a-i supravieţui monstrului sacru. Spre deosebire de Olga, prima soţie a artistului, şi de amantele Marie Therese şi Dora Maar, Francoise Gilot, cu care Picasso a avut doi copii, a reuşit să renască din propria cenuşă, găsindu-şi puterea în disperare şi terminând prin a-şi lăsa amantul în braţele viitoarei doamne Picasso, supusa Jacqueline Roque.
Surviving Picasso mi-a plăcut în mod special, nu doar pentru că este un film de calitate care adună, pe lângă decoruri și peisaje delicioase, interpretări ale unor actori de mare clasă, ci pentru că personalitatea lui Picasso m-a fascinant întotdeauna poate tot la fel de mult ca opera lui.
The Game (1997)
Nicholas Van Orton este un afacerist de succes care s-a obișnuit să dețină controlul asupra investițiilor și relațiilor sale. Viața sa ordonată va suferi o schimbare profundă din momentul în care fratele său Conrad îi va da de ziua sa un cadou mai puțin obișnuit – un joc incitant – care va atrage după sine niște consecințe devastatoare. The Game devine o întrecere misterioasă pe viață și pe moarte care îi va schimba destinul pentru totdeauna, transformându-l pe Nicholas într-un veritabil paranoic.
Regizat de David Fincher care doi ani mai târziu dădea lovitura cu Fight Club, un film pe care cu greu m-am abținut să nu îl trec pe listă, The Game vine cu o mulțime de twist-uri, mister până la refuz și adrenalină în doză insuportabil de mare. Mărturisesc că eram o puștoaică de liceu când am văzut filmul – am crescut cu filmele lui Michael Douglas și-am fost mereu fan înrăit al actorului – și-mi amintesc mai multe senzațiile pe care mi le-a stârnit și câteva frânturi de scene, dar mi-e clar că în 2021 e musai să pun de-o revedere.
Amelie (2001)
Mă îndoiesc că mai există oameni care să nu fi auzit de Amelie, dar cred totuși că mai există măcar câțiva care nu au văzut filmul încă, așa că am decis să îl includ pe lista de must see.
Amelie este povestea unei fetițe crescută de părinți obsesiv compulsivi – o mamă nevrotică și un tată evitant-depresiv. Singurul prieten al fetiței este un peștișor sinucigaș. La scurt timp după ce își pierde peștișorul, Amelie își pierde și mama, rămânând astfel numai cu tatăl ei care, aflat în culmea depresiei, își revarsă întreaga afecțiune asupra unui pitic de grădină. Stop!
Amelie este o comedie romantică, fantezistă și colorată. Cei cu sindromul Peter Pan se vor simți ca într-o piscină cu bile sau ca în fața unei mașini care scoate pe bandă rulantă vată de zahăr. Dar, în mod clar, cei la costum, cu riduri de expresie pe frunte, au mult mai mare nevoie de el. Cititorii, pe de altă parte, indiferent, de vârstă, sex și alte date din buletin, vor aprecia negreșit aventurile acestei fete care pe măsură ce crește își creează propriul ei univers și își dedică timpul încercând să aducă bucuria în viețile oamenilor.
The Hours (2002)
Trei epoci, trei femei și trei povestiri converg într-un flux continuu care stă la baza poveștii. Femeile sunt legate între ele precum zalele unui lanț, neștiind că puterea unei opere literare remarcabile le alterează irevocabil destinele. Prima femeie este Virginia Woolf care locuiește într-o suburbie a Londrei la începutul anilor `20 și se luptă cu nebunia în timp ce începe să scrie romanul Mrs. Dalloway. Douăzeci de ani mai târziu, Laura Brown, soție și mamă în Los Angeles la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, citește Mrs. Dalloway, o carte care o tulbură profund. În cele din urmă, în New York-ul zilelor noastre, o întâlnim pe Clarissa Vaughn, versiunea modernă a doamnei Dalloway, care vrea să dea o petrecere pentru prietenul ei Richard, un poet sclipitor bolnav de SIDA.
Filmul este apăsător, obsedant și vine cu ideea că timpul trebuie valorificat, înainte să ne tranformăm în victimele lui. Este totodată un regal vizual, iar Nicole Kidman în rolul Virginiei Woolf, cu tot cu nas, e copleșitor de bună.
Lost in Translation (2003)
Bob Harris și Charlotte sunt doi americani în Tokyo. Bob este o vedetă de cinema care se află în oraș pentru a filma o reclamă la whiskey, în timp ce Charlotte este o tânără femeie care îl insoțește pe soțul ei, fotograful dependent de muncă. Neputând dormi, Bob și Charlotte se întâlnesc într-o noapte în barul hotelului de lux. Această întâlnire întâmplătoare se transformă în curând într-o prietenie surprinzătoare. Charlotte și Bob se aventurează prin Tokyo având adesea întâlniri extrem de amuzante cu locuitorii și descoperă la final o nouă perspectivă asupra posibilităților vieții.
Oricât de ciudat ar părea, am văzut Lost in Translation abia în 2020. E un film de stare și era musai să se creeze o anumită conjunctură ca să mă pot abandona lui. Vine cu anxietăți, cu blazări, cu încercări de trecere peste anxietăți și blazări, cu insomnii, cu întrebări existențiale. L-am văzut după miezul nopții, așa cum scrie pe prospect, am dat câteva ture prin Tokyo cel excentric, mi-am amintit de câteva glumițe de pe vremea când traduceam versuri de pe meleagurile alea și mă amuzam că japonezii vorbesc engrish, nu english, mi-am amintit și de-o întâlnire neașteptată, cândva parcă în altă viață, cu un om care m-a marcat cumva tocmai prin faptul că a trecut, dar n-a rămas, așa cum se cuvine să se întâmple cu tot ce e bun. Iar la toate astea s-a adăugat tihna aia din camera de hotel când Bob și Charlotte s-au așezat să privească La dolce vita, fellinianul meu cel mai de suflet.
The Dreamers (2003)
Plasat în Paris, la sfârşitul anilor 1960, filmul urmăreşte legătura dintre gemenii Isabelle şi Theo şi noul lor prieten, Matthew, un american venit să studieze în Franţa. Cei trei împărtăşesc pasiunea pentru film şi se cunosc atunci când la Cinematecă are loc un protest al studenţilor împotriva concedierii lui Henri Langlois. Lăsaţi singuri acasă, atunci când părinţii lor pleacă în vacanţă, gemenii îl invită pe Matthew să locuiască alături de ei. Pornind să se descopere, unii pe alţii şi pe ei înşişi, cei trei îşi testează limitele încercând să afle până unde sunt dispuşi să meargă. În timp ce revoltele din stradă devin tot mai violente, în confortabilul apartament de la etajul 3, gemenii şi noul lor prieten ascultă Janis Joplin şi poartă discuţii despre politică şi artă, visând la o lume ideală.
Datorită Visătorilor l-am descoperit pe Godard. Atât.
Eternal Sunshine of the Spottless Mind (2004)
Joel (Jim Carrey) este șocat de faptul că prietena sa Clementine (Kate Winslet) și-a șters din minte, la propriu, toate amintirile tumultoasei lor relații. În disperare de cauză, Joel apelează la inventatorul ciudatei proceduri de „spălare” a creierului, Dr. Mierzwiak și îi cere acestuia să îi șteargă și lui amintirile acelei iubiri. Însă, pe măsură ce amintirile sale dispar treptat, Joel începe să-și redescopere sentimentele pentru Clementine și organizează o „evadare” din procedura pe care Mierzwiak și asistenții săi se chinuie din răsputeri să o ducă la bun sfârșit.
Nu sunt fan SF-uri, dar Eternal Sunshine of the Spottless Mind e genul de film care te face să te dezbraci de prejudecăți. Clementine, cărțile ei, replicile ei, roșul din păr, mintea în piuneze, sunt doar câteva motive pentru care am adorat filmul ăsta și pentru care îl consider un must see.
Head in the clouds (2004)
Head in the clouds aduce pe ecran o combinație de poezie și culoare. S-a simțit atmosfera boemă a Parisului anilor ’30, costumele, decorurile, muzica, replicile au fost absolut delicioase, iar combinația Charlize Theron și Penelope Cruz a fost cu adevărat explozivă.
Filmul se deschide cu o adolescentă Gilda Bessé (Charlize Theron) care merge la o ghicitoare pentru a-și afla viitorul. Inițial femeia refuză să scoată vreun cuvânt despre ce a citit în palmă, dar atunci când Gilda insistă, îi spune că i-a văzut cel de-al 34 an din viață. Ani mai târziu, într-o noapte furtunoasă, fugind de portar, Gilda intră peste Guy (Stuart Townsend) în camera lui de la Cambridge. Între cei doi începe o frumoasă relație de prietenie care se transformă în dragoste și care continuă în boemul Paris printr-un ménage à trois cu Mia (Penelope Cruz), o spaniolă refugiată în urma Războiului Civil din Spania.
Când idealistul Guy Malyon, hotărăște să o urmeze pe front pe Mia care între timp devine infirmieră și simte că e momentul să se întoarcă în țară, Gilda rămâne în Paris, simțindu-se trădată și dedându-se aceleași vieți superficiale dintotdeauna până când orașul este invadat de naziști și profeția se împlinește.
The Edge of Love (2008)
Vera Phillips și Dylan Thomas au fost iubiți în adolescență; după zece ani, cei doi se vor regăsi la Londra. Ea este cântăreață în timp ce el scrie scenarii pentru filmele de propagandă ale guvernului. Cei doi foști iubiți simt din nou atracție unul față de celălalt, dar Thomas este căsătorit acum cu aventuroasa Caitlin. În ciuda rivalității lor în dragoste, cele doua femei leagă o strânsă prietenie. Dezordinea din viața sentimentală a Verei continuă. Se mărită cu admiratorul ei devotat, William Killick, dar nu poate reprima atracția față de Dylan. Când William pleacă la război, Vera află că a rămas însarcinată și se întoarce acasă, în Țara Galilor, împreună cu Caitlin și Dylan, moment în care lupta dintre mintea și inima ei va deveni și mai acerbă.
The Edge of Love se derulează pe ritmuri de jazz și poezie, pe ritmuri de îndrăgostiri la prima vedere, de iubiri vechi care ne bântuie și de prietenii care se înfiripă dincolo de rivalități, cu Keira și Sienna alergând pe plajă, mână în mână.
Elegy (2008)
David Kepesh (Ben Kingsley) un sexagenar, critic cultural și profesor universitar, este cunoscut printre studentele sale ca un mare afemeiat. Nu a permis niciodată unei femei să se apropie prea mult ca să-i invadeze intimitatea, dar viața lui se schimbă complet când în sala de curs apare Consuela Castillo (Penelope Cruz) o tânără cubaneză care îi amintește de La maja vestida de Goya. Cei doi încep o relație pasională care se transformă treptat într-o autentică poveste de dragoste. Nevoia lui David de Consuela e direct proporțională cu teama că ar putea să o piardă, că ea ar putea să fugă cu un bărbat mai tânăr, dar ceea ce amenință să le distrugă fericirea e departe de a fi vârsta.
Elegy este de o frumusețe răvășitoare, o combinație de realism și sensibilitate, cu o coloană sonoră absolut sublimă și un mesaj puternic: trăiește acum, mai târziu nu se știe ce se întâmplă, vârsta este doar un număr.
Cracks (2009)
Plasat în anii ’30 într-o școala cu regim de internat și reguli stricte din Anglia, filmul spune povestea unui grup de fete care luptă pentru atenția domnișoarei G., enigmatica lor instructoare de înot. Apariția unei noi eleve și faptul că domnișoara G. îi acordă acesteia mai multă atenție stârnește gelozie în rândul fetelor și riscă să le schimbe destinul.
Cracks este inspirat de nuvela cu același nume scrisă de Shila Kohler. Este genul de film care te fascinează prin peisaje, decoruri, costume, genul de film în care tensiunea se acumulează treptat, genul de film care te revoltă și te scoate din zona de confort. Am iubit scena fecioarelor despletite, a fost halucinantă, cum halucinantă a fost și interpretarea Evei Green.
Midnight in Paris (2011)
Midnight in Paris este povestea a doi tineri logodnici aflaţi într-o călătorie în fascinantul Paris, chiar în prag de nuntă. Ea: fiica răsfăţată şi frivolă a unui cuplu de snobi. El: scenaristul de succes şi omul anacronic, îndrăgostit iremediabil de vremurile apuse și hotărât să devină scriitor. Pe străzile cu farmec parizian, logodnicul neînțeles ajunge să trăiască o experienţă care îi va schimba viața complet. Filmul lui Woody Allen e absolut memorabil și te poartă pe aripile timpului, din prezent şi până în captivanţii ani ’20, alături de Zelda şi Fitzgerald, de Hemingway, Picasso, Dali, şi o serie de artişti boemi şi excentrici, ca la final să te facă să înţelegi că nimic nu se compară cu aici şi acum, atâta timp cât ţi-ai găsit sufletul pereche.
Recomand la pachet cu Sărbătoarea continuă, cartea de memorii a lui Hemingway.
My week with Marilyn (2011)
My week with Marilyn surprinde, după cum spune și titlul, o săptămână din viața lui Monroe. Acțiunea se petrece în vara lui 1957 când vedeta călătorește la Londra pentru a lucra alături de Lawrence Olivier (episod despre care a aflat prima dată din cartea lui Jerome Charyn, unde este menționat în treacăt și Colin Clark, personajul central al filmului, interpretat de Eddie Redmayne).
My week with Marilyn este un film despre cum să faci un film – The Prince and the Showgirl – atunci când, pe platourile de filmare, se întâlnesc o vedetă care vrea să devină o mare actriță și un mare actor care vrea să devină o mare vedetă, ea cu anxietatea ei, el cu narcisismul lui exacerbat.
Michelle Williams a reușit ceva ce n-aș fi crezut niciodată că va reuși o actriță, oricât de bine pregătită și de carismatică ar fi ea, a reușit să interpreteze o Marilyn cât se poate de autentică, o Marilyn fragilă și totodată puternică, o Marilyn anxioasă și în același timp răpitoare, o Marilyn care trece suprinzător de repede de la o stare la alta, o Marilyn făcută, întocmai ca cea adevărată, dintr-o mulțime de contraste. Combinația atac de panică + sex-appeal a fost cât se poate de yammy, iar filmul e în mod clar din categoria musai de aruncat un ochi.
The Words (2012)
Primul roman publicat de Rory Jansen (Bradley Cooper) stârnește o furtună de admirație așa cum se întâmplă o dată într-o generație. Carismatic, talentat, inteligent, tânărul scriitor pare să aibă tot ce își dorește: o viață frumoasă, o soție care îl adoră, o lume întreagă așternută la picioarele sale. Dar tocmai când a ajuns pe culmile succesului, un misterios Bătrân (Jeremy Irons) îl găsește pentru a-l confrunta: adevăratul autor al romanului publicat este el. Bătrânul rememorează alături de Rory amintirile frumoase și totodată tragice din tinerețea petrecută la Paris după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, amintiri care au dus la crearea cărții. În prezent, Clay Hammond, naratorul, citește în fața publicului fragmente din ultima lui carte, The Words, povestea lui Rory Jansen care pare a fi la rândul ei doar o creație ficțională.
The Words mi-a fost recomandat cât încă era cald de un prieten care aflase că îmi place să scriu. N-am ezitat să îl văd pentru că părea genul meu de poveste – o poveste în poveste, o poveste despre cuvinte, o poveste în care trecutul și prezentul se întrepătrund. Uitasem însă de el și dacă n-ar fi fost să dau peste un articol pe Fine Society în care se menționa, printre alte filme, și The Words, probabil că n-aș fi avut plăcerea de a-l revedea și de a mă bucura din nou de decoruri, costume, cuvinte, idei, emoții.
Trilogia Before
Trilogia Before e una din cele mai bune trilogii văzute de mine până în momentul de față. Nu și-a pierdut esența, ci din contră parcă m-a convins tot mai mult cu fiecare film apărut. Nu o recomand celor care vor acțiune sau caută ceva spectaculos. O recomand celor care știu să savureze replicile smart și intense și celor care vor să plece în vacanță prin intermediul unui film bun. Before Sunrise, Before Sunset și Before Midnight sunt filme de stare. Dacă știi să te lași furat de frumusețea cadrelor, a muzicii și a discuțiilor cu miez, atunci e musai să le dai o șansă.
Before Sunrise (1995)
Celine, o studentă franțuzoaică, aflată în ultimul an, îl întâlnește pe Jesse, un tânăr american, în trenul pe ruta Budapesta – Viena. În Viena cei doi coboară și decid să se bucure împreună de un tur al orașului. Idila lor de 14 ore îi marchează profund, așa că, înainte să se despartă, își dau întâlnire peste 6 luni în același loc.
Before Sunset (2004)
Jesse, acum un scriitor pe val, și Celine, angajată a unei companii de protecție a mediului, se întâlnesc după 9 ani, în Paris, la Shakespeare and Company, unde el își promovează cea mai nouă carte. Înainte ca avionul să decoleze, în încercarea de a depăna amintiri, cei doi fac o scurtă plimbare prin oraș și își dau seama că nu au reușit să treacă peste mica lor idilă, cu toate că Jesse e deja însurat și are un băiat de patru ani.
Before Midnight (2013)
Celine și Jesse sunt acum în Grecia, în vacanță. Au trecut alți nouă ani de când s-au reîntâlnit în Franța. Acum, cei doi sunt impreună și au două fiice gemene. Când Jesse își duce fiul din prima căsătorie la un aeroport din Grecia pentru ca acesta să se întoarcă în America la mama lui, alături de care locuiește, începe să ia în considerare o mutare înapoi la Chicago pentru a fi mai aproape de fiul său. Între timp Celine se gândește să accepte noua slujbă ce i s-a propus în Franța, acolo unde ea, Jesse și cele două fiice locuiesc permanent.
Collateral Beauty (2017)
Howard Inlet (Will Smith), un bărbat cu o carieră de succes, cade în depresie și ajunge să renunţe la viață atunci când își pierde fiica. La intervenţia prietenilor lui, în confruntarea cu Moartea, Timpul și Iubirea, acesta este forţat să-şi depășească temerile şi să accepte realitatea înainte de a pierde totul.
Collateral beauty a fost unul din filmele pe care le-am așteptat cel mai tare în 2017. Motivele? Distribuția – în special participarea Keirei Knightley ale cărei filme nu le ratez niciodată – și trailerul care m-a cucerit de la prima aruncătură de priviri. Collateral beauty e un film sensibil, trist și optimist în același timp, cu lacrimi la pachet și revelații. Și unde mai pui că are o coloană sonoră faină tare și la final e imposibil să nu te cuprindă recunoștința pentru că ești viu și pentru toți oamenii din viața ta, chiar și pentru ăia care ți-au scos de-atâtea ori o mulțimre de fire albe.
Ție care din cele 21 îți face cel mai tare cu ochiul?
XOXO
Lasă un răspuns