Some Like it Hot (1959):

Această comedie delirantă a travestiurilor ocupă primul loc în topul meu. Marilyn Monroe a fost delicioasă, iar Tony Curtis şi Jack Lemmon de-a dreptul geniali; un trio pe cinste, un scenariu pe măsura actorilor, replici spumoase şi un final care m-a făcut să râd încă 5 minute după terminarea filmului. De Valentin’s Day, doi muzicieni Joe (Tony Curtis) şi Jerry (Jack Lemmon) sunt martorii unei răfuieli între mafioţi şi îngroziţi la gândul că ar putea fi ucişi se grăbesc să fugă din oraş. Astfel ajung să se angajeze într-o orchestră feminină ce pleacă în turneu în Florida şi se văd nevoiţi să se deghizeze şi să îşi schimbe identitatea, devenind Josephine şi Daphne. Umorul ajunge la cote maxime când cei doi pun ochii pe aceeaşi femeie, frumoasa Sugar Kane ( Marilyn Monroe) şi încep să atragă privirile milionarilor din hotelul în care s-au cazat.

 Charade (1963):

Considerat cel mai bun film în stilul lui Hitchcock pe care Hitchcock nu l-a făcut niciodată, Şarada rămâne filmul meu preferat cu Audrey Hepburn în rol principal. Avem parte timp de 2 ore de fermecătorul Paris, de replici savuroase între cei doi protagonişti (Audrey Hepburn şi Cary Grant), avem umor, avem mister şi avem întorsături de situaţie ce ne ţin cu sufletul la gură şi nu încetează să ne surprindă. Regina Lampert ( Audrey Heburn) îl întâlneşte pe Peter Joshua ( Cary Grant) în timpul unui sejur la schi în Megeve. Când se întoarce la Paris, plănuind să îi ceară divorţul soţului ei, Charles, descoperă că acesta a fost asasinat după ce a vândut toate bunurile şi a încercat să fugă. Începând de aici tânăra văduvă este urmărită de 4 gangsteri, foşti camarazi ai răposatului, care sunt convinşi că ea cunoaşte locul în care acesta şi-a ascund averea.

 Casablanca (1942):

 

Un film distins cu trei premii Oscar – pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu şi cea mai bună regie – un film de dragoste pe care îl poţi vedea şi revedea fără să te plictiseşti. Un Bogart mai şarmant ca oricând şi o Ingrid Bergman de o fineţe încântătoare, doi îndrăgostiţi cărora nu le-a mai rămas decât Parisul.

But what about us?
We’ll always have Paris…

 Într-un bar din Casablanca doi amanţi se reîntâlnesc. El, Rick Blaine ( Humphrey Bogart), este un american expatriat ce deţine un club de noapte în oraş şi, chiar dacă pretinde că este neutru când vine vorba de afacerile războiului, se dovedeşte că nu este tocmai aşa. Ea, Ilsa Lund ( Ingrid Bergman), este o femeie căsătorită şi ajunge în  Casablanca însoţindu-şi bărbatul, un lider renumit al Rezistenţei Cehe care încearcă să scape de urmărirea naziştilor. Ce se va întâmpla când cei doi îndrăgostiţi se vor regăsi faţă în faţă? Ei bine, cei care aţi văzut filmul ştiţi deja, iar cei care nu l-aţi văzut încă puteţi să o faceţi oricând, sunt sigură că nu veţi regreta.

 How to Steal a Million (1966):

Subiectul e simplu, dar antrenant; Charles Bonnet ( Hugh Griffith) este un falsificator de artă, foarte pasionat de meseria lui, ce dă spre a fi expusă la muzeu o sculptură contrafăcută. În seara petrecerii de inaugurare, fiica lui, Nicole (Audrey Hepburn) îl surprinde pe Simon Dermott ( Peter O’Toole) în casa lor, încercând să fure unul din tablourile falsificate, şi îl împuşcă accidental în mână. Temându-se însă că secretul familiei ar putea să fie descoperit Nicole nu cheamă poliţia, ci se oferă în cele din urmă să conducă hoţul acasă. Când muzeul cere o expertiză a statuetei şi lucrurile se complică, aceeaşi Nicole plănuieşte să o fure pe Venus înainte ca adevărul să iasă la iveală şi apelează la Simon fără să ştie că acesta este de fapt un expert în analiza autenticităţii obiectelor de artă. Avem aşadar două ore de intrigă şi confuzii, avem un jaf în fermecătorul stil de odinioară, avem doi mari actori închişi într-o debara de muzeu, avem dragoste, comedie şi pe lângă toate astea, avem ochii albaştri ai lui O’Toole şi superbele ţinute Givenchy purtate de Audrey.

A streetcar named desire (1951):

Un film cu o puternică încărcătură emoţională ce îi aduce împreună pe Vivian Leigh şi Marlon Brando, o dramă care mi-a lăsat un gust dulce-amărui prin interpretarea magistrală a protagonistei, un rol cutremurător şi emoţionant al cărui preţ a fost însăşi sănătatea psihică a actriţei. Exilată din oraşul natal după ce a fost acuzată că a sedus un adolescent, Blanche (Vivien Leigh) merge să locuiască alături de sora ei Stella şi de soţul acesteia Stanley ( Marlon Brando), un bărbat violent şi exploziv ce posedă un magnetism animalic în contrast cu fragilitatea musafirei nepoftite. Când Mitch, prietenul de distracţii al lui Stanley, apare, Blanche vede în el un salvator şi o speranţă spre viitor, dar trecutul o urmăreşte şi planurile ei se văd curmate încă o dată.

Ei bine, acestea sunt preferatele mele 5 filme marca Hollywood. Le-aţi văzut? V-au plăcut? Care altele v-au rămas în memorie?

XOXO

Sursă foto: Google