Trebuia să scriu și despre treaba asta și când zic trebuia mă refer că era imperios necesar. Glumesc, desigur, dar subiectul ăsta mă pasionează atât de tare încât mi-ar fi fost aproape imposibil să nu-l abordez ori să-l mai sar pentru multă vreme. Așadar articolul de față este despre două dintre marile mele interese: filmele și disecarea minții umane.
Depresia severă în The Virgin Suicides (1999)
Filmul ăsta mi s-a părut dureros. Nu îl recomand oamenilor cu predispoziții spre melancolie, căci nu-l poți viziona fără să simți pe limbă un gust acru ori amar. E despre adolescenți, mai exact despre cinci surori cu părinți habotnici și excesiv de severi și despre cum mor unii în interior fără ca cei apropiați s-o intuiască măcar. Fetele astea cinci, surorile Lisbon – Therese cea inteligentă, Mary cea capricioasă, pustnica Bonny, neprihănita Cecilia și libertina Lux – îmi amintesc de merele alea superbe pe dinafară și putrezite pe dinăuntru. Toți băieții din cartier le doresc, toți visează la ele, iar ele se agață de interesul ăsta ca de niște funii putrezite care se rup și le aruncă în vid. Cam asta e treaba cu Sinuciderea Fecioarelor. Există și o carte, dacă sunteți interesați o găsiți pe Libris. Mie filmul mi-a ajuns, deși nu se știe niciodată, căci nebănuite sunt căile cititorilor înrăiți.
Borderline și tulburarea de personalitate antisocială în Girl, Interrupted (1999)
Rămânem în 1999. Despre filmul ăsta am tot scris. E tot despre tineri, adolescenți cu tendințe suicidare. Este inspirat după povestea scriitoarei Susanna Kaysen care prin anii ’60 în baza diagnosticului de tulburare de personalitate borderline a fost internată în spitalul de psihiatrie Claymoore. Susanna o întâlnește acolo pe Lisa Rowe, o fermecătoare sociopată și leagă cu ea o strânsă prietenie. Cu toate că filmul e tare, nu este și greu de digerat, în sensul că ideea lui e aceea de a detabuiza tulburările de personalitate și de a-i face pe oameni să privească subiectul cu alți ochi, să înțeleagă că de multe ori nu poți rămâne cu mințile întregi dacă nu o iei măcar puțintel razna.
Schizofrenia în Fight Club (1999)
Încă puțin de 1999 că pentru mine la filme e ca la vinuri, cu cât mai vechi cu atât mai bune. Fight Club e insane de-a dreptul. Un insomniac, fără nume, trăiește o viață mizerabilă. Un job stresant și plicticos, bani puțini și zile care se succed fără să aducă nimic nou, cam ce se întâmplă în societatea capitalistă în care toată lumea pretinde că trăiește ca pe roze, dar e mai blazată și mai sărită ca oricând. Dar să lăsăm asta. Insomniacul o întâlnește pe Marla, o gagică excentrică – să mă contrazică cineva dacă are curaj – iar mai apoi, în timpul unei călătorii, dă peste Tyler, un comis voiajor alunecos și cu tendințe violente, cu care leagă o strânsă prietenie din care va lua naștere conceptul de club de lupte. Dintr-o dată viața insomniacului se schimbă la 180 de grade, iar lucrurile, departe de a deveni mai frumoase, se complică, da’ rău, rău de tot, nu așa oricum.
Tulburarea maniaco-depresivă în When Nietzsche wept (2007)
Deși filmul e mult sub carte, având un stil lejero-comic, ușor superficial, mi-a plăcut mult pentru că personajele n-au fost fictive, ci personalități ale acelor vremuri când se făceau primii pași spre ceea ce astăzi numim psihanaliză. Lou Salome, interpretată Katheryn Winnick, este absolut delicioasă. Îi avem apoi pe Nietzsche și Breuer, figuri centrale în film și, nu în ultimul rând, pe Freud, un Freud necopt, aflat la primele căutări. Scenariul nu e prea complicat. Nietzsche, grav bolnav, ajunge să fie tratat de Breuer la intervenția rusoaicei Lou. Pentru că situația lui financiară este precară, acceptă tratamentul numai atunci când Breur îl convinge că are la rândul lui nevoie de sfaturile sale înțelepte.
Nevroza isterică în A dangerous method (2011)
Am avut o mulțime de motive pentru a viziona filmul ăsta, dar cel mai puternic la vremea respectivă a fost în mod clar Keira Knightley pe care pur și simplu o ador. Țin minte că am citit ceva cum că ar fi fost pe punctul de a refuza oferta de a juca în el din pricina acelei scene în care este lovită peste popou, dar în final s-a înhămat la drum convinsă de regizor, chestie care pe mine m-a bucurat enorm, căci a fost cu adevărat briliantă în rolul Sabinei. Filmul relatează povestea de iubire dintre Jung și pacienta lui, rusoaica Sabina Spielrein care, odată vindecată, devine la rândul ei psihanalist. Prezintă totodată și relația plină de tensiuni dintre Jung și Freud și ruptura care are loc între cei doi în anul 1913.
Borderline și depresia severă în La pazza gioia (2016)
Închei cu un film italian care se întâmplă să fie și preferatul meu din listă. O comedie-dramă care te trece prin toate stările. Sensibilă, tulburătoare și vie, cam așa am simțit-o eu. Două femei din pături sociale diferite – Beatrice care vrea să trăiască viața la limită și Donatella, consumată de depresie – se întâlnesc ca paciente în Villa Biondi, o clinică psihiatrică din spledida Toscana, și devin prietene. Am rezonat cu cele două nebune simpatice, umane și rătăcite în același timp, m-au durut rănile lor, am tras în piept momentele lor de libertate furată și m-am gândit cu tristețe că în timp ce spitalele sunt pline de oameni ca ele, adevărații demenți, cei mai violenți dintre ei, umblă printre noi și fac rău fără ca nimeni să ia măsuri. Așadar, dacă ești în căutare de povești cu suflet, povești despre prietenie, văratice și captivante, atunci e musai să vezi La pazza gioia.
Vizionare plăcută!
Lasă un răspuns