Serialul spune povestea unei femei în vârstă, Elena Greco. Ea începe să scrie despre prietenia de 60 de ani cu Lila care a dispărut pe neașteptate și fără urmă. Totul începe în anii ’50, pe străzile dure din Napoli, și pe parcursul a câteva decenii le vom vedea pe cele două trăindu-și prietenia cu bune și rele, mergând de la fascinație la invidie și de la iubire la ură.
Romanul Prietena mea genială mi-a fost recomandat spre sfârșitul anului trecut de un om tare drag. Am pus, așadar, mâna pe el la scurtă vreme după ce-am aflat de existența lui și am fost atât de plăcut surprinsă încât mi-am continuat drumul și cu celelalte trei volume din serie.
Când, undeva prin primăvară, am aflat că se pune la cale și-un serial, fericirea mea a atins cote maxime, iar când, pe la sfârșit de octombrie a venit vestea că HBO GO va difuza serialul, am avut senzația că inima o să-mi facă poc de entuziasm.
De ce este povestea Elenei Ferrante atât de specială? De unde febra din jurul tetralogiei napolitane?
Ei bine, cred că Ferrante a reușit să-și cucerească publicul prin faptul că cititorului i-ar fi imposibil să nu se regăsească în cărțile ei. Deunăzi vorbeam cu o prietenă care a citit tetralogia recent și am căzut de acord că bărbații Elenei Ferrante nu au nimic special, ba chiar sunt misogini și libidinoși, altfel decât sunt în general protagoniștii după care suspină cititoarele avide de romantism.
Ferrante ilustrează bărbații așa cum sunt ei, fără artificii, fără să le atribuie calități care nu există, fără să-i idealizeze. Le lasă pe eroinele ei să o facă, le lasă pe ele să proiecteze asupra lor virtuți. Ea, în schimb, povestește cu o sinceritate aproape violentă despre viață, despre familie, despre bărbați și despre femei care se sacrifică și se mint pe ele însele. Scriitura autoarei italiene taie în carne vie, se imprimă pe hârtie fără rețineri, vorbind despre relația dintre părinți și copii, despre sărăcie, despre poverile căsniciei, despre prieteniile disfuncționale și despre iubirile care se transformă în obsesii.
În asta cred eu că stă secretul Elenei Ferrante, în realismul cu care își construiește romanele și cred că oricât ar fi cititorul de avid să evadeze din realitate și oricât i-ar plăcea poveștile romantice și stilizate, odată ce a citit, fie și un capitol scris de mâna autoarei, nu va mai putea să lase cărțile ei deoparte.
Înapoi la serial:
Am vorbit însă prea mult despre Ferrante și despre cărți, așa că ar fi cazul să revin la serial, căci, la urma urmei, despre el este vorba.
Mai înainte de toate vreau să spun că sunt încântată că italienii s-au hotărât să pună pe sticlă o poveste care a avut succes internațional, înainte ca altcineva să le-o ia înainte. Eu sunt amatoare de filme italiene. Iubesc limba – deși abia dac-aș reuși să înțeleg dialectul napolitan fără subtitrare – iubesc felul în care se regizează filmele la ei, iubesc că sunt atât de minuțioși când vine vorba de decoruri, costume, coloană sonoră, etc și iubesc jocul actorilor italieni pe care îi consider nemaipomenit de talentați.
Serialul este produs de RAI și se bucură de o distribuție cât se poate de napolitană, lucru care mi se pare absolut genial. Castingul se pare că a durat undeva la 7 luni, iar mare parte din actori, printre care și protagonistele, sunt actori aflați la prima experiență cinematografică. Culmea, asta nu scade deloc valoarea producției, ci din contră face ca totul să pară și mai autentic.
Se plănuiește câte un sezon cu 8 episoade pentru fiecare din cele patru romane. Luna asta a fost confirmat și sezonul 2 care va fi, la fel ca primul, difuzat de HBO GO și va purta numele celui de-al doilea roman al tetralogiei The story of a new name.
Păreri personale la final de sezon 1:
N-aș putea spune că mi-a întrecut așteptările, căci am fost convinsă că serialul va fi unul de calitate și că va reuși să-mi ajungă la suflet, dar nici n-am suferit vreo dezamăgire.
Ce mi se pare însă ciudat e că, deși serialul respectă aproape la literă cartea (cu excepția faptului că în marea învolburată de personaje, multe din ele rămân episodice și nu au aceeași greutate ca în roman) au fost momente pe care le-am simțit mai puternic decât în timpul lecturii. Unul din ele este cel în care Lila este aruncată pe fereastră de tatăl ei. Scena a avut așa o intensitate că m-a cutremurat. Ludovica Nasti, actrița care a interpretat-o pe Lila copil, m-a lăsat fără cuvinte și m-a făcut să înțeleg și mai bine drama Raffaellei Cerullo.
Că am preferat-o întotdeauna pe Lila Lennucei nu e un secret, am scris asta și în recenziile pe care le-am făcut cărților, dar cumva serialul m-a făcut să simpatizez un piculeț mai mult cu Lenu, s-o văd cu mai multă indulgență, poate unde glasul ei nu mai e la fel de puternic ca în carte și reușesc să mă țin departe de gândurile ei cele mai intime și mai profunde.
E o idee bună să vedem serialul dacă n-am citit cărțile?
Pentru toți cei care își pun întrebarea asta aș răspunde așa: e o idee mai mult decât bună! Ba chiar am impresia că dacă m-aș fi aflat și eu printre cei care nu citiseră cărțile înainte, aș fi alergat să mi le cumpăr imediat cum am terminat de vizionat sezonul 1. Motivul e simplu: cartea oferă explicațiile alea profunde, răspunsurile la întrebările pe care inevitabil ți le vei pune urmărind povestea de pe sticlă. Așa că nu contează ordinea în care vei descoperi aventurile genialelor.
Concluzie:
În caz că ai citit cărțile nu trece pe lângă serial imaginându-ți că-i va fi imposibil să te surprindă. Jocul actorilor și forța scenelor îți vor trezi o mulțime de emoții. În caz că n-ai citit cărțile, nu amâna serialul până după lectură din teamă că vei abandona mai târziu cărțile, pe motiv că vei cunoaște acțiunea. Nu există nicio teamă să te plictisești cu romanele Elenei Ferrante în mână. În ce mă privește sunt sigură că va veni o vreme în care tare mă va purta sufletul înapoi la ele și-o să mă văd ”nevoită” să le recitesc.
Ei bine, dacă v-am convins că Prietena mea genială e musai de văzut, găsiți primul sezon integral pe HBO GO.
Vizionare plăcută!
foto credit: hbo go
Lasă un răspuns