Să scriu articolul ăsta mă bucură tare mult pentru simplul fapt că îmi dă posibilitatea de a observa progresul pe care l-am făcut în ultimul an în lucrul cu mine însămi. Pe de altă parte aș vrea ca toți oamenii să conștientizeze puterea lui NU, acest NU pe care cel mai adesea avem tendința să îl privim ca pe ceva negativ. Mi-ar plăcea ca fiecare om să înțeleagă că negarea își are rostul ei și că de foarte multe ori ne eliberează de o mulțime de poveri. Chiar dacă nu ne dăm seama, de acest NU depinde fericirea și liniștea noastră sufletească, așa că să zicem NU mai des, la situații, la oameni, la presiuni.

Nu îmi beau cafeaua pe fugă

Sunt genul de om care preferă să se trezească dimineața cu vreo două ore înainte să plece de acasă decât să amâne alarma și să mai doarmă o oră în plus, iar dacă se întâmplă să fiu pusă în situația de a mă grăbi prefer să sar peste cafea decât s-o beau pe fugă. Refuz să fac în grabă lucrurile care mă bucură și care țin de mine și numai de mine pentru că nu vreau să ajung să le asociez cu stresul și să le percep în timp ca pe ceva neplăcut. Sunt un om care ține la tabieturile lui și care se bucură tare mult să poarte o conversație bună sau să asculte niște muzică în timp ce-și savurează cafeaua, pentru că da, pentru mine cafeaua asta nu e medicament, nu am nevoie de ea ca să mă trezesc, am nevoie de ea ca să mă relaxez și să-mi încep bine ziua.

Nu dau sfaturi

Am întâlnit o mulțime de persoane, multe din ele bine intenționate, care nu pricep cât de nesănătos este să te bagi prea mult în viața celor din jur, nesănătos atât pentru ele cât și pentru cei pe care își doresc să îi ajute. Având tendința să te implici prea mult în viața celorlalți, ajungi să uiți să o trăiești pe a ta și nimic nu e mai trist ca ratarea clipei prezente și deconectarea de la propria ta persoană. Când zic propria persoană, mă refer desigur, la partea aia adevărată din noi, ci nu la ego. De fapt egotic nu trăim decât atunci când ne arogăm dreptul de a călca neinvitați în viața celorlalți pentru a le da sfaturi, sugestii sau, mai rău, spre a încerca să îi salvăm ori să îi schimbăm în bine – binele așa cum îl înțelegem noi, din poziția noastră.

Desigur, există momente în care prietenii îți povestesc despre diverse situații prin care trec și e evident că așteaptă de la tine un feed-back. În momentele astea vom avea o reacție, de cele mai multe ori spontană, dar mie îmi place să numesc reacția asta părere, ci nu sfat. Să-ți spui părerea e firesc, e de dorit poate. Părerea e sinceră și de cele mai multe ori autentică. Părerea înseamnă ce aș face eu, ce fac eu de regulă, nu ce trebuie să facă celălalt.

Cam în asta constă diferența dintre părere și sfat, așa cum le văd eu. Părerea vorbește despre mine, despre ce am trăit eu, despre cum fac eu lucrurile, sfatul vorbește despre cum vreau eu să fii tu, cum cred eu că ar trebui să fii tu, cum cred eu că ar trebui să reacționezi într-o situație sau alta.

Prin urmare nu e de mirare că de cele mai multe ori oamenii care primesc sfaturi, fie nu le urmează, fie se supără pe cel care le dă. Pe de altă parte se spune că cei care dau sfaturi au deseori o viață dezastruoasă și nu e ciudat având în vedere că își concentrează eforturile spre exterior, în loc să și le concentreze spre interior, spre propria lor persoană.

Eu aplaud oamenii care trăiesc așa cum simt, fără să îi învațe pe alții cum să trăiască. Oamenii ăștia inspiră, nu impun, și cred eu că schimbarea aia în bine pe care ne-o dorim cu toții o să vină numai atunci când se vor înmulți modelele, ci nu salvatorii patologici.

Nu mă grăbesc

Ar fi mai corect spus nu mă mai grăbesc sau și mai corect spus m-am întors la mine cea care nu se grăbea. Am fost, mai bine de jumătate din viața mea, destul de relaxată în privința asta până când cazurile în care mi se imputa că ajung târziu la întâlniri s-au înmulțit. Inițial m-am supărat, așa cum ne supărăm de fiecare dată când suntem criticați, dar mai apoi am decis să-mi revizuiesc comportamentul. Vă spun cât se poate de asumat că a fost una dintre cele mai proaste decizii pe care le-am luat vreodată.

Nu am făcut altceva decât să mă încarc cu o nouă povară și cu un nou stres. Prietenii care nu suportau faptul că nu sunt punctuală sunt desigur departe de a fi perfecți, așa cum suntem cu toții, și nu au devenit mai buni ori mai pe gustul meu pentru că mie ceva din comportamentul lor nu îmi plăcea. Eu, pe de altă parte, mi-am propus să ajung la timp la întâlniri și am reușit. Am făcut-o renunțând de multe ori la confortul meu și ajungând să pasez anumite activități pentru alte momente din zi (de exemplu cafeaua aia de care vorbeam mai devreme).

Și asta nu e partea cea mai rea, partea cea mai rea este că, odată ce am devenit punctuală, prietenii mei s-au relaxat în asemenea hal încât au început ei înșiși să întârzie la întâlniri. Veți spune probabil că mi-au dat să gust din propriul meu medicament și poate că așa și este, deși eu nu-mi amintesc să le fi servit altora din felurile de mâncare pe care nu le pot tolera, căci un astfel de comportament mi se pare departe de a fi corect. Dar nu e cazul să vorbesc aici despre asta. Ce voiam eu să spun de fapt e că odată ce ei și-au schimbat felul de a acționa, mi-au oferit pretextul perfect pentru a redeveni eu însămi și pentru asta le sunt foarte recunoscătoare.

M-am relaxat din nou și mi-am propus să nu-mi mai propun nimic când vine vorba de ora exactă. Mai mult chiar, m-am relaxat într-atât încât îmi este absolut indiferent cine ajunge primul la întâlnire. Pot să aștept și îmi permit să pretind să fiu așteptată. Nu îmi mai impun să fiu perfectă, să mă ajustez după dorințele celorlalți. Nimeni nu este perfect, iar eu nu pretind perfecțiune de la ceilalți, prin urmare nimeni nu poate pretinde de la mine sacrificii de vreun fel sau altul.

Am auzit la un moment dat într-un serial o replică de genul: Cine se grăbește, merge încet. A fost ca o revelație. Nu cred că o să vi se pară ciudat dacă vă spun că atunci când eram pe fugă scăpam chestii din mână, nu găseam anumite haine pe care le căutam sau mi se rupea sandaua la mijlocul drumului și chiar dacă în final reușeam să ajung la timp, ajungeam epuizată, nervoasă și fară chef de conversație. Prin urmare am decis să Nu mă mai grăbesc. Îmi asum fiecare minut de întârziere, dar nu mă mai las afectată de nemulțumirea celorlalți pentru că prefer oricând să fiu catalogată drept nepunctuală decât să-mi trăiesc viața în stres.

Nu învestesc oamenii cu autoritate

Cele mai autentice relații sunt cele în care nici una din părți nu se pune mai presus decât cealaltă sau cum obișnuiam să spunem noi fetele când eram mici: nimeni nu e mai cu moț. Ei bine, e întotdeauna un lux să ai astfel de relații pentru că cea mai mare parte a oamenilor tind să privească lucrurile din perspectiva lor și caută să le aranjeze în felul în care le e lor mai comod, fără să se gândească și la celălalt. În general dacă celălalt nu semnalizează problema și nu prezintă simptome de nemulțumire se ajunge în punctul în care o parte devine pradă și cealaltă prădător.

Așadar singurul care poate să controleze cursul lucrurilor este cel care trebuie să semnalizeze. El trebuie să pună limitele, lui îi revine sarcina de a hotărî câtă autoritate îi oferă celuilalt în relație.

De-a lungul anilor am fost pe rând când așa și când așa. Mi-am exercitat autoritatea și am învestit oamenii cu autoritate. I-am nedreptățit pe ceilalți și mai apoi, fară să vreau, m-am nedreptățit pe mine, lăsându-i pe ei să mă nedreptățească. Am dat dintr-o extremă în alta, am oscilat între a vrea să fiu o autoritate și a da autoritate, fără să înțeleg cât de tâmpită e în sine ideea de autoritate.

Recent abia, am înțeles că să te impui altora nu te face fericit și nici cu adevărat apreciat, după cum nu te va face niciodată fericit și cu adevărat liber să îți impui ție diverse chestii ori să permiți altora să ți le impună. Desigur, atingerea echilibrului nu este niciodată o sarcină ușoară și de cele mai multe ori, în mod inconștient, din diverse motive, refuzăm să apucăm calea de mijloc, singura care, din punctul meu de vedere, poate aduce armonie și bucurie în viața noastră. Eu însă încerc zi de zi să merg pe calea asta, ținându-mă cât mai departe de extremele atât de dăunătoare universului meu interior și când îmi reușește pe cuvânt că mă simt cu adevărat împlinită.

Nu fac lucruri din obligatie

Dacă tot am scris mai sus despre autoritate, acum scriu și despre obligație, căci merg mână în mână nemaipomenit de bine. Aș spune chiar că’s suflete pereche. Așa că atunci când începem să simțim o anumită presiune în raport cu activitățile noastre cotidiene, când conștientizăm că oricât de multe lucruri am face nu suntem fericiți, ar trebui să ne punem întrebarea: Le facem din plăcere, din pasiune, cu convingere sau le facem din obișnuință, din datorie, pentru că ne simțim obligați? Dacă le facem pentru că trebuie, ci nu pentru că vrem, atunci cel mai probabil ceva nu funcționează armonios în viața noastră, ceva sau cineva își manifestă autoritatea și ne sugrumă bucuria de a fi.

Am avut o perioadă în care căpătasem obiceiul de a face totul, inclusiv lucrurile care se presupune că sunt pentru relaxare, din obligație. Ce este trist este faptul că atunci când facem prea multe din obligație, ajungem să nu mai facem nimic cu plăcere. Când ajutăm, pe unul sau pe altul, din obligație, ajungem să nu mai știm să ajutăm din suflet, pentru că ne epuizăm emoțional. Ăsta-i motivul pentru care am decis să renunț la a mă mai simți obligată. Eram stoarsă de viață și nu reușeam să pricep de unde mi se trage. Apoi am înțeles că fac prea multe eforturi inutile, eforturi pe care de multe ori nimeni nu le pretindea prin viu grai de la mine. Devenise pur și simplu obișnuință să trag de mine pentru a face un lucru sau altul. Ajunsesem să mă implic într-o problemă sau alta din impuls, ci nu din dorință (dorința de a ajuta ori de a mă bucura de rezolvare). A urmat, așadar, un proces de dezobișnuire (a mea) de obligații, iar acum mă aflu într-un alt proces, acela de a-i dezobișnui pe ceilalți de la a avea așteptări de la mine.

Nu tin oamenii legati de mine

Dacă ar fi să mă descriu aș zice că-s mai degrabă omul gară decât omul lanț pentru că n-am ținut niciodată oamenii legați de mine. Îi las să-mi intre în viață și să iasă după bunul lor plac. Am prieteni de peste 20 de ani, cu unii mă văd mai des, cu alții mai rar, mă bucur de prezența lor în viața mea și de timpul pe care îl petrec în compania lor, nu ne leagă obligații, nici interese. În unele cazuri e vorba de afinitate, în altele de afecțiune. Vorbim cât se poate de liber și uneori ne spunem și lucruri mai puțin plăcute, chestie care ne face să luăm distanță o vreme, dar asta nu ne uzează prietenia, ci din contră. Atunci când ne întoarcem unii la alții o facem cât se poate de natural de parcă între noi nu s-ar fi așezat timpul. E o senzație foarte faină să nu vezi un om pentru un an de zile și când te întâlnești cu el să ai impresia că n-a trecut nici o săptămână de la ultima ta discuție cu el și sunt foarte recunoscătoare că am capacitatea de a nu scoate ochii oamenilor și de a întâlni în drumul meu oameni care se abțin de la a-mi scoate mie ochii. *Vive l’amitie!*

Nu îmi impun să termin o carte dacă nu rezonez cu ea

Ultimul Nu din lista mea de Nu-uri trebuia să fie despre cărți, căci la urma urmei blogul ăsta, mai mult decât despre orice altceva, este despre cărți. Să vă spun așadar povestea. În primii mei ani de cititor mă străduiam să duc o lectură până la capăt în ciuda faptului că mă plictisea sau pur și simplu mă tortura. Când spun mă tortura mă refer la faptul că, deși bună, o carte are momente când poate fi savurată și momente când pur și simplu te încarcă negativ. Am pățit asta cu la Răscruce de vânturi, o carte a cărei valoare nu poate fi contestată, dar care mie mi-a făcut un rău teribil atunci când am pus pentru prima dată mâna pe ea.

Treceam printr-o perioada nu tocmai plăcută, iar povestea, intensă și întunecată, a fost pentru mine un adevărat supliciu, motiv pentru care am ales să o las deoparte și să revin la ea cu altă ocazie. A fost prima dată când mi-am îngăduit să nu termin o carte și mi-am dat seama că există viață și după o astfel de faptă. Nu sunt mai puțin pasionată de lectură pentru că procedez astfel, doar că m-am eliberat de ideea aia, căpătată probabil în școală, cum că o carte odată începută trebuie musai finalizată.

În prezent îmi aleg lecturile cu grijă, după îndelungi căutări și, bune ori rele, cărțile care îmi vin în mână, sunt citite din scoarță în scoarță numai dacă ajung să rezonez cu ele și dacă mă încarcă emoțional atât cât trebuie ori dacă sunt bijuterii într-ale scriiturii – genul ăla de cărți în care cuvintele sunt atât de bine alese, sunt spumoase, aromate și vizuale totodată.

Voi la ce spuneți Nu? Ce cărți ați lăsat din mână? Ce vă face fericiți? La ce ați renunțat ca să puteți trăi în armonie cu voi înșivă?

XOXO